Elif Şafak (9)

Elif Şafak (ep. 9)

Ucigaşul

Alexandria, noiembrie 1252

Nu mai trăieşte. E mort de mult. Dar oriunde m-aş duce, ochii lui mă urmăresc, ca nişte stele negre şi nenorocite de pe cer. Am sperat că scap de amintirea asta care îmi găureşte mintea ca un burghiu, dacă mă îndepărtez de Konya, dacă fug îndeajuns de departe. Încă îmi răsună în minte ţipetele lui. Zgomotul ăla pe care l-a scos înainte să-i curgă sângele pe faţă, înainte să-i iasă ochii din orbite, înainte să închidă gura inspirând doar pe jumătate, era un „bun rămas!” al unui om înjunghiat, ca urletul unui lup prins în capcană.

Când omori pe vreunul, negreşit te molipseşti cu ceva de la el: o imagine, un miros, o răsuflare... Un ah, un blestem, un zgomot... Eu îl numesc „blestemul victimei”. Se lipeşte de tine. După ce îţi găureşte pielea, începe să sculpteze în carnea ta. Până când devine un junghi în adâncurile inimii tale. Rămâne acolo, găseşte în tine o viaţă nouă. Intră în visele tale, îţi strică somnul. Te mai descurci în timpul zilei, dar când se face noapte şi rămâi singur, începi să transpiri cu broboane reci sub plapumă. Fiecare victimă continuă să trăiască în ucigaşul său. De când Cain l-a omorât pe Abel, niciun ucigaş nu a scăpat de povara victimei sale.

Chiar dacă oamenii cu care mă întâlnesc pe stradă nu bănuiesc asta niciodată, port câte un semn de la fiecare om căruia i-am luat viaţa. De exemplu, de gâtul meu atârnă coliere invizibile, care strâng cu greutatea lor. Nu este uşor să trăieşti cu asemenea povară. Câteodată nu poţi nici măcar să respiri. Aşa se întâmplă. Blestemul uciderii unui om nu seamănă cu nimic altceva. Nu e un chin pe care să-l suporţi, dar consider că m-am obişnuit. Am acceptat situaţia asta ca pe o bucată a existenţei mele. Nu-mi pierd liniştea. Sau aşa credeam odată. Cum de m-a zdruncinat aşa de tare ultima crimă?

De data asta totul a fost diferit de la bun început. De exemplu, cum am găsit slujba...sau, mai degrabă, cum m-a găsit slujba pe mine? Anul 1247, era sfârşit de toamnă. Lucram pentru un hermafrodit cunoscut pentru furia lui şi care avea un bordel în Konya. Treaba mea era să le pun la punct pe târfe, să le bag minţile în cap clienţilor care întreceau măsura, să sperii pe unul sau altul folosind forţa brută.

Îmi amintesc ziua aia de parcă ar fi fost ieri. Eram pe urmele unei târfe care a fugit din bordel. Haimanalei îi dăduse prin cap să părăsească drumul ăsta şi să se dedice religiei. Orice i s-ar fi întâmplat! Păcat, era o fată frumoasă. Mă durea puţin sufletul. Pentru că aveam să-i distrug faţa în asemenea hal atunci când aveam s-o găsesc, niciun un bărbat nu se va mai uita la ea după aceea. Când mai aveam puţin până să o prind pe fetiţa aia bleagă poreclită „Trandafirul deşertului”, am primit o scrisoare ciudată; o scrisoare neaşteptată care îmi distrase atenţia.

Dedesubt, o semnătură: ”Apărătorii credinţei”

„Ştim foarte bine cine eşti. Un adept al sectei  Asasinilor. După moartea lui Hassan Sabbah şi întemniţarea conducătorilor sectei, nu aţi mai putut să vă refaceţi. Ai fugit în Konya ca să nu te prindă. Te-ai ascuns aici. Ţi-ai găsit altă meserie şi alt nume. Acum, avem o slujbă pentru tine.”

În scrisoare mai scria că este nevoie de serviciile mele într-o chestiune foarte importantă. Mă asigurau că recompensa va fi mulţumitoare. În cazul în care propunerea îmi atrăgea atenţia, trebuia să mă duc la o cârciumă renumită după chemarea la rugăciunea de seară. Acolo era locul de întâlnire. Trebuia să mă aşez la masa cea mai apropiată de fereastră, cu spatele la intrare; cu capul îndreptat în jos, trebuia să mă uit la podeaua de pământ, fără să ridic ochii. Fără să treacă mult timp, omul sau oamenii care trebuiau să mă arvunească aveau să vină la masă. De la acei oameni aveam să iau toate informaţiile folositoare. Nu aveam voie să ridici capul şi să mă uit le feţele lor nici când veneau, nici când plecau, nici în timpul discuţiei noastre.

Era o scrisoare ciudată, dar nu i-am dat importanţă. Eram obişnuit, de atâta timp, cu diferitele obiceiuri ale clienţilor. În atâţia ani, am fost arvunit de tot felul de oameni. Aproape toţi au vrut să-şi ascundă numele. Cu cât un client doreşte să-şi păstreze identitatea ascunsă, cu atât victima îi este apropiată. Ştiam regula asta. Dar pe mine nu mă interesa. Treaba mea era clară: să omor. Nu întrebam de ce şi cum. De când am plecat din cetatea Alamut, viaţa pe care mi-am ales-o urma calea asta.

De altfel, eram un om care punea rar întrebări. De că să întreb? Eu ştiu că aproape toată lumea are pe cineva cu care are ceva de împărţit. Asta nu însemna că nu puteau să facă rău unui om, să se apuce să înfăptuiască o crimă. Sunt de acord că puteau să nu-şi treacă în cartea de muncă păcatul ăsta amar. Dar nu era aşa, dorinţa asta nu trecea mai departe de sufletele lor.

Adevărul e că vine o clipă pentru toată lumea, fără excepţie, când ar putea omorî un om. Dar mulţi nu ştiu asta. Nu vor să accepte. Până când o întâmplare neaşteptată îi face să întoarcă privirile. Cât de siguri sunt că nu pot să-şi murdărească mâinile de sânge, că nu pot să ia viaţa unui om. Dar totul ţine de o întâmplare. Câteodată se înfurie doar că unul s-a încruntat. Fac din ţânţar armăsar, scot apă din piatră seacă, încep să se certe din te miri ce. Ce-i drept, ajunge doar să te afli în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, ca din oameni cinstiţi, cu sufletul de aur, curat, să iasă deodată răutatea la iveală. Toţi pot omorî un om. Dar puţini de pe lumea asta pot să omoare cu sânge rece un necunoscut. Ei, acolo e treaba mea. Eu duc la îndeplinire treaba.

Fac treburile murdare ale altora. În lumea asta este nevoie şi de oameni ca mine. Chiar şi Allah, când a făcut orânduiala sfântă, nu l-a însărcinat pe Azrael cu luatul vieţilor? Astfel că oamenii au aflat de orice nenorociri care au căzut pe capul lor de la Azrael. Au blestemat îngerul morţii şi s-au ferit de el. Astfel, numele Lui nu a avut de suferit. Aţi putea spune dacă e corect sau nu pentru Azrael. Oricum, lumea asta nu s-ar putea considera un loc aşa de corect, nu-i aşa?

După căderea întunericului, am mers la cârciuma la care mi s-a spus să vin în scrisoare. Dar când am intrat înăuntru, am găsit masa de la geam ocupată. La masă moţăia un bărbat cu semne de bici pe faţă. Vroiam să-l scol din somn şi să-i spun să se care, dar am renunţat în ultima clipă. Nu eşti niciodată sigur de ce sunt în stare beţivii. Nu avea rost să atrag atenţia asupra mea. Din cauza asta, m-am aşezat la cea mai apropiată masă liberă şi m-am întors spre fereastră. Am început să aştept.

Nu a trecut mult timp şi au venit doi oameni. S-au pus lângă mine, am rămas în mijlocul lor. Şi-au acoperit feţele astfel încât să nu le pot vedea. Dar nu era nevoie ca eu să le văd feţele ca să înţeleg cât de tineri, blegi şi neatenţi, cât de nepregătiţi erau pentru treaba asta!