Elif Şafak (11)

Eşif Şafak (ep. 11)

Partea întâi

PĂMÂNT

Lucrurile profunde, calme, solide ale vieţii...

Şems

O oază din apropierea Samarkandului, martie 1242

În seara asta, la masă, iar m-am cufundat în cealaltă lume. De data asta, lucrurile pe care le-am văzut erau aşa de vii, de reale...

O casă măricică cu o curte plină de trandafiri galbeni îmbobociţi. În mijlocul curţii, o groapă plină cu cea mai răcoroasă apă din lume... Sfârşitul toamnei, lună plină, un cer limpede... Prin împrejurimi erau câteva animale care se plimbau pe întuneric; bufniţe, lilieci, lupi, care ciripeau, care urlau... La un moment dat ieşi din casă un om cu umeri laţi, cu o privire delicată, de vârstă mijlocie. Avea pe faţa întunecată, iar în ochi amărăciune fără seamăn.

„Şems, Şems, unde eşti?” întrebă uitându-se în toate părţile.

Începu un vânt nebun, luna fu acoperită de nori, de parcă natura se ascundea ca să nu fie martoră la ce avea să se întâmple. Bufniţele au tăcut, liliecii n-au mai bătut din aripi, focul nu a mai mocnit în sobe. În toată lumea s-a aşternut o linişte şi un calm absolut.

Omul s-a apropiat greoi de groapă, s-a aplecat şi s-a uitat în ea. „Şems, dragul meu” şopti. „Acolo eşti?”

Am mişcat buzele să-i răspund, dar nu mi-a ieşit niciun sunet din gură.

Omul s-a aplecat şi mai mult şi s-a uitat cu atenţie în groapă. La început, nu a văzut nimic în afară de apa întunecată. Deodată mi-a zărit mâna care se plimba pe deasupra apei, întocmai ca o plută care se legăna pe un ocean şi care cu cât se legăna mai tare, cu atât învolbura apa mai mult. Apoi, observă o pereche de  ochi care se uitau în sus. Ochii se uitau în sus, spre luna care se ascundea după norii groşi, ochii mei, tocmai din fundul gropii.

Mă uitam la lună atunci când m-a aruncat, de parcă aş fi cerut socoteală cerului pentru crimă.

Omul căzu în genunchi şi începu să ţipe lovindu-se în piept: „L-au omorât! L-au omorât pe Şems!”

În momentul acela, o umbră se furişă de după un tufiş şi sări cu viteză gardul grădinii, ca o pisică sălbatică vicleană. Omul din grădină nu-l observă pe ucigaş. Ţipa sub apăsarea din ce în ce mai mare a durerii. Ţipetele sfredeleau noaptea ca sunetul unor bucăţi de geam spart.

„Hei! Ai luat-o razna, omule? Ce ţipi ca un nebun?”

„...”

„Eu cu cine vorbesc? Termini cu gălăgia sau te dau afară!”

„...”

"Nu mă auzi? Am zis să încetezi!”

M-am prefăcut că nu aud vocea groasă care se auzea în străfundul urechii, numai ca să mai rămân puţin în cealaltă lume. Eram curios să aflu cum am murit. Vroiam să-l văd încă o dată pe omul acela cu ochi naivi. Oare cine era? Ce legătură avea cu mine, de ce mă căuta aşa tam-nesam, într-o noapte de toamnă?

Dar nu mai aveam cum să privesc în lumea cealaltă. Cineva m-a apucat de mână şi m-a smucit cu aşa o putere încât am crezut ca mi se sparg dinţii. Aşa, am fost tras cu forţa pe lumea asta.

Încet, încet, fără să vreau, am deschis ochii. L-am văzut pe bărbatul cu voce groasă stând în picioare, lângă mine. Era un om înalt şi grăsun; cu o barbă sură şi o mustaţă groasă cu vârfurile cerate. L-am recunoscut. Era hangiul. Era un om obişnuit să ţipe, să se răstească şi să ameninţe.

„Ce s-a întâmplat?” am întrebat. „De ce mă tragi de mână?”

„Cum ce s-a întâmplat?” se zburli hangiul, zgomotos. „Tu să-mi spui ce s-a întâmplat! Ai putea să încetezi să mai ţipi! O să-mi sperii şi o să-mi goneşti muşterii, omule.”

Pe când încercam să scap din strânsoarea ca o menghină a mâinii hangiului, „Da? Am ţipat?” l-am întrebat cu o voce stinsă.

„Şi încă cum! Mai devreme ţipai ca un urs căruia i-a intrat o aşchie în labă, am crezut că o să ne dărâmi tavanul în cap. Ce ţi s-a întâmplat, aşa, deodată? Ai dormit în timp ce mâncai, pesemne ai avut vreun coşmar.”

Ştiam că asta era singura explicaţie pe care o va accepta hangiul. Puteam să merg cu cele spuse de el ca să mă lase în pace, dar nu am putut să mint.

„Nu, nu s-a întâmplat aşa ceva. Nici nu am adormit, nici nu am avut vreun coşmar” am spus. „Oricum eu nu visez niciodată.”

„Şi atunci de ce ţipai în halul ăla?” stărui hangiul.

„Pentru că am fost pentru puţin timp într-o altă lume şi m-am întors. Câteodată mai plec în recunoaştere în cealaltă lume. Una e să visezi, alta e să ţi se dezvăluie ceva.”

Hangiul se uită la mine cu gura deschisă şi îşi supse mustăţile cu nervozitate. Spuse, într-un final:

„Voi, ăştia, dervişii, nu aveţi toate ţiglele pe casă. Mai ales ăia care rătăcesc degeaba, ca proştii, ca şi tine! Vă bate soarele în cap rugându-vă toată ziua şi ţinând post. Cred că aţi răcit la cap şi aveţi vedenii.”

Am râs. Avea dreptate. Oricum se spune că în a te pierde întru Allah şi aţi pierde minţile nu e decât o linie subţire.