Friday, it's a magical day, it's music day with Canibal

Elif Şafak (11)

Eşif Şafak (ep. 11)

Partea întâi

PĂMÂNT

Lucrurile profunde, calme, solide ale vieţii...

Şems

O oază din apropierea Samarkandului, martie 1242

În seara asta, la masă, iar m-am cufundat în cealaltă lume. De data asta, lucrurile pe care le-am văzut erau aşa de vii, de reale...

O casă măricică cu o curte plină de trandafiri galbeni îmbobociţi. În mijlocul curţii, o groapă plină cu cea mai răcoroasă apă din lume... Sfârşitul toamnei, lună plină, un cer limpede... Prin împrejurimi erau câteva animale care se plimbau pe întuneric; bufniţe, lilieci, lupi, care ciripeau, care urlau... La un moment dat ieşi din casă un om cu umeri laţi, cu o privire delicată, de vârstă mijlocie. Avea pe faţa întunecată, iar în ochi amărăciune fără seamăn.

„Şems, Şems, unde eşti?” întrebă uitându-se în toate părţile.

Începu un vânt nebun, luna fu acoperită de nori, de parcă natura se ascundea ca să nu fie martoră la ce avea să se întâmple. Bufniţele au tăcut, liliecii n-au mai bătut din aripi, focul nu a mai mocnit în sobe. În toată lumea s-a aşternut o linişte şi un calm absolut.

Omul s-a apropiat greoi de groapă, s-a aplecat şi s-a uitat în ea. „Şems, dragul meu” şopti. „Acolo eşti?”

Am mişcat buzele să-i răspund, dar nu mi-a ieşit niciun sunet din gură.

Omul s-a aplecat şi mai mult şi s-a uitat cu atenţie în groapă. La început, nu a văzut nimic în afară de apa întunecată. Deodată mi-a zărit mâna care se plimba pe deasupra apei, întocmai ca o plută care se legăna pe un ocean şi care cu cât se legăna mai tare, cu atât învolbura apa mai mult. Apoi, observă o pereche de  ochi care se uitau în sus. Ochii se uitau în sus, spre luna care se ascundea după norii groşi, ochii mei, tocmai din fundul gropii.

Mă uitam la lună atunci când m-a aruncat, de parcă aş fi cerut socoteală cerului pentru crimă.

Omul căzu în genunchi şi începu să ţipe lovindu-se în piept: „L-au omorât! L-au omorât pe Şems!”

În momentul acela, o umbră se furişă de după un tufiş şi sări cu viteză gardul grădinii, ca o pisică sălbatică vicleană. Omul din grădină nu-l observă pe ucigaş. Ţipa sub apăsarea din ce în ce mai mare a durerii. Ţipetele sfredeleau noaptea ca sunetul unor bucăţi de geam spart.

„Hei! Ai luat-o razna, omule? Ce ţipi ca un nebun?”

„...”

„Eu cu cine vorbesc? Termini cu gălăgia sau te dau afară!”

„...”

"Nu mă auzi? Am zis să încetezi!”

M-am prefăcut că nu aud vocea groasă care se auzea în străfundul urechii, numai ca să mai rămân puţin în cealaltă lume. Eram curios să aflu cum am murit. Vroiam să-l văd încă o dată pe omul acela cu ochi naivi. Oare cine era? Ce legătură avea cu mine, de ce mă căuta aşa tam-nesam, într-o noapte de toamnă?

Dar nu mai aveam cum să privesc în lumea cealaltă. Cineva m-a apucat de mână şi m-a smucit cu aşa o putere încât am crezut ca mi se sparg dinţii. Aşa, am fost tras cu forţa pe lumea asta.

Încet, încet, fără să vreau, am deschis ochii. L-am văzut pe bărbatul cu voce groasă stând în picioare, lângă mine. Era un om înalt şi grăsun; cu o barbă sură şi o mustaţă groasă cu vârfurile cerate. L-am recunoscut. Era hangiul. Era un om obişnuit să ţipe, să se răstească şi să ameninţe.

„Ce s-a întâmplat?” am întrebat. „De ce mă tragi de mână?”

„Cum ce s-a întâmplat?” se zburli hangiul, zgomotos. „Tu să-mi spui ce s-a întâmplat! Ai putea să încetezi să mai ţipi! O să-mi sperii şi o să-mi goneşti muşterii, omule.”

Pe când încercam să scap din strânsoarea ca o menghină a mâinii hangiului, „Da? Am ţipat?” l-am întrebat cu o voce stinsă.

„Şi încă cum! Mai devreme ţipai ca un urs căruia i-a intrat o aşchie în labă, am crezut că o să ne dărâmi tavanul în cap. Ce ţi s-a întâmplat, aşa, deodată? Ai dormit în timp ce mâncai, pesemne ai avut vreun coşmar.”

Ştiam că asta era singura explicaţie pe care o va accepta hangiul. Puteam să merg cu cele spuse de el ca să mă lase în pace, dar nu am putut să mint.

„Nu, nu s-a întâmplat aşa ceva. Nici nu am adormit, nici nu am avut vreun coşmar” am spus. „Oricum eu nu visez niciodată.”

„Şi atunci de ce ţipai în halul ăla?” stărui hangiul.

„Pentru că am fost pentru puţin timp într-o altă lume şi m-am întors. Câteodată mai plec în recunoaştere în cealaltă lume. Una e să visezi, alta e să ţi se dezvăluie ceva.”

Hangiul se uită la mine cu gura deschisă şi îşi supse mustăţile cu nervozitate. Spuse, într-un final:

„Voi, ăştia, dervişii, nu aveţi toate ţiglele pe casă. Mai ales ăia care rătăcesc degeaba, ca proştii, ca şi tine! Vă bate soarele în cap rugându-vă toată ziua şi ţinând post. Cred că aţi răcit la cap şi aveţi vedenii.”

Am râs. Avea dreptate. Oricum se spune că în a te pierde întru Allah şi aţi pierde minţile nu e decât o linie subţire. 

Friday, it's a magical day, it's music day with Canibal

Elif Şafak (10)

Elif Şafak (ep. 10)

„Am auzit multe despre tine!” spuse unul dintre ei cu o voce îngrijorată, încercând să se controleze. „Cică eşti cel mai bun în treburi din astea.”

Mă amuzară cuvintele tânărului, dar am încercat să nu zâmbesc. Mi-am dat seama că le era frică de mine, asta era un lucru bun. Dacă le era frică înde-ajuns de tare nu ar fi făcut nimic greşit. Din cauza asta le-am zis aşa:

„Aţi auzit bine! Nu există altul mai bun decât mine în treburi din astea. De asta mi se spune Cap de Şacal. Oricât de grea ar fi treaba, nu îmi dezamăgesc niciodată clienţii.”

„Asta e foarte bine” spuse tânărul, încordat. „Pentru că treaba pe care ne aşteptăm să o faci nu e prea uşoară.”

Atunci a intrat în vorbă celălalt tânăr. „E unul. Un om dat dracului. Şi-a făcut muţi duşmani. De când a venit în oraşul ăsta, nu a adus decât nenorociri. Nu am văzut o faptă bună. L-am prevenit de-atâtea ori, dar nu ne-a ascultat. Ba chiar s-a înfuriat şi mai tare. Nu ne-a lăsat altă cale.”

Nu am zis nimic. De fiecare dată e la fel. Nu ştiu de ce clienţii îmi dau lămuriri, înainte să-mi strângă mâna. Povestesc cât de rău şi de josnic e omul pe care vor ca eu să-l omor. De parcă nu ar mai conta aşa de mult crima pe care urma să o facem, dacă le dădeam dreptate.

„Am înţeles. Cine este omul ăsta?”

Când am pus întrebarea asta, s-au încordat toţi. Au început să-mi dea nişte detalii neclare.

„Un păcătos care nu are nicio treabă cu religia sau credinţa! Un încăpăţânat blestemat şi obraznic. Un derviş nebun.”

Cum am auzit ultimele două cuvinte, mi s-a zburlit părul. Mi-au trecut prin cap tot felul de gânduri şi întrebări, am devenit nervos. Până în ziua aia, omorâsem tot felul de oameni; tineri, bătrâni, bărbaţi, femei, sănătoşi, bolnavi... Dar un derviş, adică cineva care să se fi dedicat credinţei, niciodată. Şi eu aveam propriile mele convingeri, nu vroiam să atrag asupra mea mânia lui Allah. Pentru că, cu toate astea, mi-era frică de Allah.

„Din păcate domnilor, nu vă accept propunerea. Nu am nicio intenţie să iau viaţa unui derviş. Căutaţi-vă pe altcineva.”

Am dat să mă scol, dar unul dintre tineri s-a agăţat de mâna mea.

„Vă rog, nu plecaţi. Eforturile tale vor fi răsplătite. Suntem gata să-ţi plătim de două ori suma pe care o ceri.”

„Dar dacă vă cer de trei ori mai mult?” am întrebat deodată. Eram sigur că nu aveau de gând să plătească o sumă aşa de mare. 

Dar s-a întâmplat ceva neaşteptat. După o tăcere de câteva secunde, mi-au spus că îmi acceptă propunerea. M-am aşezat la loc. Mă bucurasem. Ce-i drept, era o sumă destul de mare. Aveam să trăiesc bine mulţi ani, dacă făceam treaba asta. Nu mai trebuia să mă îngrijorez pentru banii de nuntă. Nu mai trebuia să mă gândesc cum o să mă căsătoresc şi cum o s-o scot la capăt. Derviş sau nu, în condiţiile astea puteam să iau viaţa oricui.

De unde era să ştiu că am făcut atunci cea mai mare greşeală a vieţii mele şi că regretele mă vor nenoroci? De unde era să ştiu cât de greu va fi să-l omor pe dervişul ăla şi că îi voi purta în minte privirile ca nişte hangere, chiar şi după moartea lui?

Au trecut cinci ani de când l-am omorât pe Şems în curte şi l-am aruncat în fântână. Nu am auzit sunetul scos de cadavrul său, când l-am aruncat în apă. Nu a ieşit niciun zgomot din groapă. De parcă, în loc să cadă în apă, corpul dervişului s-a ridicat la cer. Nu a trecut o noapte fără coşmaruri, de când a murit. Şi de câte ori văd apă, o groază înspăimântătoare îmi străpunge corpul; mâinile încep să-mi tremure şi mă apucă greaţa.

De fiecare dată când îmi amintesc noaptea aia, mă chircesc şi vomit. De parcă aş vrea să scot afară tot ce se adună în mine. Să scot şi să scap... Au rămas numai pielea şi oasele pe mâinile şi picioarele mele.

Ce ciudat! A murit, dar trăieşte în continuare. În schimb, eu mor în fiecare zi.

Elif Şafak (9)

Elif Şafak (ep. 9)

Ucigaşul

Alexandria, noiembrie 1252

Nu mai trăieşte. E mort de mult. Dar oriunde m-aş duce, ochii lui mă urmăresc, ca nişte stele negre şi nenorocite de pe cer. Am sperat că scap de amintirea asta care îmi găureşte mintea ca un burghiu, dacă mă îndepărtez de Konya, dacă fug îndeajuns de departe. Încă îmi răsună în minte ţipetele lui. Zgomotul ăla pe care l-a scos înainte să-i curgă sângele pe faţă, înainte să-i iasă ochii din orbite, înainte să închidă gura inspirând doar pe jumătate, era un „bun rămas!” al unui om înjunghiat, ca urletul unui lup prins în capcană.

Când omori pe vreunul, negreşit te molipseşti cu ceva de la el: o imagine, un miros, o răsuflare... Un ah, un blestem, un zgomot... Eu îl numesc „blestemul victimei”. Se lipeşte de tine. După ce îţi găureşte pielea, începe să sculpteze în carnea ta. Până când devine un junghi în adâncurile inimii tale. Rămâne acolo, găseşte în tine o viaţă nouă. Intră în visele tale, îţi strică somnul. Te mai descurci în timpul zilei, dar când se face noapte şi rămâi singur, începi să transpiri cu broboane reci sub plapumă. Fiecare victimă continuă să trăiască în ucigaşul său. De când Cain l-a omorât pe Abel, niciun ucigaş nu a scăpat de povara victimei sale.

Chiar dacă oamenii cu care mă întâlnesc pe stradă nu bănuiesc asta niciodată, port câte un semn de la fiecare om căruia i-am luat viaţa. De exemplu, de gâtul meu atârnă coliere invizibile, care strâng cu greutatea lor. Nu este uşor să trăieşti cu asemenea povară. Câteodată nu poţi nici măcar să respiri. Aşa se întâmplă. Blestemul uciderii unui om nu seamănă cu nimic altceva. Nu e un chin pe care să-l suporţi, dar consider că m-am obişnuit. Am acceptat situaţia asta ca pe o bucată a existenţei mele. Nu-mi pierd liniştea. Sau aşa credeam odată. Cum de m-a zdruncinat aşa de tare ultima crimă?

De data asta totul a fost diferit de la bun început. De exemplu, cum am găsit slujba...sau, mai degrabă, cum m-a găsit slujba pe mine? Anul 1247, era sfârşit de toamnă. Lucram pentru un hermafrodit cunoscut pentru furia lui şi care avea un bordel în Konya. Treaba mea era să le pun la punct pe târfe, să le bag minţile în cap clienţilor care întreceau măsura, să sperii pe unul sau altul folosind forţa brută.

Îmi amintesc ziua aia de parcă ar fi fost ieri. Eram pe urmele unei târfe care a fugit din bordel. Haimanalei îi dăduse prin cap să părăsească drumul ăsta şi să se dedice religiei. Orice i s-ar fi întâmplat! Păcat, era o fată frumoasă. Mă durea puţin sufletul. Pentru că aveam să-i distrug faţa în asemenea hal atunci când aveam s-o găsesc, niciun un bărbat nu se va mai uita la ea după aceea. Când mai aveam puţin până să o prind pe fetiţa aia bleagă poreclită „Trandafirul deşertului”, am primit o scrisoare ciudată; o scrisoare neaşteptată care îmi distrase atenţia.

Dedesubt, o semnătură: ”Apărătorii credinţei”

„Ştim foarte bine cine eşti. Un adept al sectei  Asasinilor. După moartea lui Hassan Sabbah şi întemniţarea conducătorilor sectei, nu aţi mai putut să vă refaceţi. Ai fugit în Konya ca să nu te prindă. Te-ai ascuns aici. Ţi-ai găsit altă meserie şi alt nume. Acum, avem o slujbă pentru tine.”

În scrisoare mai scria că este nevoie de serviciile mele într-o chestiune foarte importantă. Mă asigurau că recompensa va fi mulţumitoare. În cazul în care propunerea îmi atrăgea atenţia, trebuia să mă duc la o cârciumă renumită după chemarea la rugăciunea de seară. Acolo era locul de întâlnire. Trebuia să mă aşez la masa cea mai apropiată de fereastră, cu spatele la intrare; cu capul îndreptat în jos, trebuia să mă uit la podeaua de pământ, fără să ridic ochii. Fără să treacă mult timp, omul sau oamenii care trebuiau să mă arvunească aveau să vină la masă. De la acei oameni aveam să iau toate informaţiile folositoare. Nu aveam voie să ridici capul şi să mă uit le feţele lor nici când veneau, nici când plecau, nici în timpul discuţiei noastre.

Era o scrisoare ciudată, dar nu i-am dat importanţă. Eram obişnuit, de atâta timp, cu diferitele obiceiuri ale clienţilor. În atâţia ani, am fost arvunit de tot felul de oameni. Aproape toţi au vrut să-şi ascundă numele. Cu cât un client doreşte să-şi păstreze identitatea ascunsă, cu atât victima îi este apropiată. Ştiam regula asta. Dar pe mine nu mă interesa. Treaba mea era clară: să omor. Nu întrebam de ce şi cum. De când am plecat din cetatea Alamut, viaţa pe care mi-am ales-o urma calea asta.

De altfel, eram un om care punea rar întrebări. De că să întreb? Eu ştiu că aproape toată lumea are pe cineva cu care are ceva de împărţit. Asta nu însemna că nu puteau să facă rău unui om, să se apuce să înfăptuiască o crimă. Sunt de acord că puteau să nu-şi treacă în cartea de muncă păcatul ăsta amar. Dar nu era aşa, dorinţa asta nu trecea mai departe de sufletele lor.

Adevărul e că vine o clipă pentru toată lumea, fără excepţie, când ar putea omorî un om. Dar mulţi nu ştiu asta. Nu vor să accepte. Până când o întâmplare neaşteptată îi face să întoarcă privirile. Cât de siguri sunt că nu pot să-şi murdărească mâinile de sânge, că nu pot să ia viaţa unui om. Dar totul ţine de o întâmplare. Câteodată se înfurie doar că unul s-a încruntat. Fac din ţânţar armăsar, scot apă din piatră seacă, încep să se certe din te miri ce. Ce-i drept, ajunge doar să te afli în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit, ca din oameni cinstiţi, cu sufletul de aur, curat, să iasă deodată răutatea la iveală. Toţi pot omorî un om. Dar puţini de pe lumea asta pot să omoare cu sânge rece un necunoscut. Ei, acolo e treaba mea. Eu duc la îndeplinire treaba.

Fac treburile murdare ale altora. În lumea asta este nevoie şi de oameni ca mine. Chiar şi Allah, când a făcut orânduiala sfântă, nu l-a însărcinat pe Azrael cu luatul vieţilor? Astfel că oamenii au aflat de orice nenorociri care au căzut pe capul lor de la Azrael. Au blestemat îngerul morţii şi s-au ferit de el. Astfel, numele Lui nu a avut de suferit. Aţi putea spune dacă e corect sau nu pentru Azrael. Oricum, lumea asta nu s-ar putea considera un loc aşa de corect, nu-i aşa?

După căderea întunericului, am mers la cârciuma la care mi s-a spus să vin în scrisoare. Dar când am intrat înăuntru, am găsit masa de la geam ocupată. La masă moţăia un bărbat cu semne de bici pe faţă. Vroiam să-l scol din somn şi să-i spun să se care, dar am renunţat în ultima clipă. Nu eşti niciodată sigur de ce sunt în stare beţivii. Nu avea rost să atrag atenţia asupra mea. Din cauza asta, m-am aşezat la cea mai apropiată masă liberă şi m-am întors spre fereastră. Am început să aştept.

Nu a trecut mult timp şi au venit doi oameni. S-au pus lângă mine, am rămas în mijlocul lor. Şi-au acoperit feţele astfel încât să nu le pot vedea. Dar nu era nevoie ca eu să le văd feţele ca să înţeleg cât de tineri, blegi şi neatenţi, cât de nepregătiţi erau pentru treaba asta!

Apropo

Cum încerc să traduc o carte care face referire la sufism, am zis să postez una alta cu privire la subiect. Cu ce altceva să încep decât cu?... Muzica!
E de fapt un disc care face parte dintr-o colecţie de discuri intitulată Simfonia Istanbulului.
Discul se numeşte Domul.



Videoclipul e cam lung, dar muzica merită.

Elif Şafak (8)

Elif Şafak (ep. 8)

LEGEA IUBIRII

A. Z. ZAHARA

Se întâmpla cu mult timp în urmă. Vroiam să scriu un roman. Legea Iubirii. Nu am avut curajul să-l scriu. Aveam limba roşie de la cerneală, mi se tocise vârful de la stilou. M-am hotărât să mănânc patruzeci de cuptoare cu pâini. Am colindat lumea. Am cunoscut oameni, am adunat poveşti. Au trecut multe veri. Nu au mai rămas pâini în cuptoare;eu încă necopt, încă nepriceput în dragoste ca un copil...

Mevlana îşi spunea "Hamuş". Adică Tăcutul. Te-ai gândit vreodată, cum un poet, chiar un poet al cărui renume este cunoscut în întreaga lume, al cărui existenţă, identitate, chiar şi aerul pe care îl respiră este alcătuit din cuvinte şi un om care a semnat peste 50.000 de versuri, cum şi-ar putea da numele de TĂCUTUL...?
Universul are, ca şi noi, o inimă delicată şi o bătaie de inimă constantă. De ani buni, oriunde am mers, am ascultat acea voce. Considerând că fiecare om creat de Yaradan are o esenţă ascunsă, le-am ascultat vorbele. Mi-a plăcut să ascult. Literele, cuvintele şi propoziţiile...Dar ce m-a făcut pe mine să scriu cartea asta a fost tăcerea imensă.
Majoritatea celor care comentează poezia atrag atenţia că acest poem nemuritor începe cu litera "b". Primul cuvânt este "Bişnev!". Adică "Ascultă!". Ai zice că e o întâmplare ca un poet cu numele de "Tăcutul" să-şi înceapă cea mai importantă creaţie cu "Ascultă!". Chiar, tăcerea se poate asculta?
Fiecare parte a acestui roman începe cu o consoană. Te rog, nu întreba "De ce?". Găseşte tu răspunsul. Şi ţine-l pentru tine.
Pentru că pe aceste drumuri se găsesc adevăruri care chiar şi atunci când le povesteşti trebuie să rămână ascunse. 


                                                                                                                              A. Z. Zahara
                                                                                                                      Amsterdam, 2007

PREFAŢĂ

Lupte pentru putere care nu se mai termină, conflicte religioase, certuri între secte, gâlceve politice... În secolul 13, Anatolia era martorul apropiat al acestora. În Vest, în drumul lor spre Quds, pelerinii au invadat Constantinopolul jefuindul; începând astfel divizarea Imperiului Bizantin. În Est,

geniul militar al lui Ginghis Han a asigurat extinderea rapidă a influenţei armatelor mongole disciplinate. În timp ce Bizanţul încerca să recucerească puterea, bogăţia şi pământurile pierdute, câteva beilicuri turceşti rămase în urmă luptau între ele. În egală măsură, disputele şi revoltele au influenţat secolul acesta. Creştinii se luptau cu creştinii, creştinii cu musulmanii, musulmanii cu musulmanii. În orice parte aţi merge, eroism şi învrăjbire, în orice parte v-aţi întoarce, durere şi furie, cu oricine v-aţi întâlni, aşteptând încordat ce alte catastrofe vor aduce zilele care vor urma...

În mijlocul acestui tărăboi, dintre toate oraşele lumii în Konya, trăia un învăţat al Islamului. Strigat de mulţi Mevlâna, adică „Domnul nostru”, acest privilegiat avea discipoli şi admiratori veniţi din toate cele patru zări. Era considerat un fanar care lumina calea tuturor musulmanilor. Celălalt nume era Celaleddin Rumi.

În 1244, Rumi îl cunoaşte pe Şems din Tabriz, un derviş rătăcitor din ramura kalenderi. Perioada începută din momentul în care drumurile lor s-au întrepătruns le-a schimbat fundamental vieţile amândurora. Era începutul unei prietenii excepţionale. Misticii din secolele următoare asemănau relaţia dintre ei cu unirea a două oceane. Datorită acestei prietenii fără seamăn, Rumi, odată un om învăţat apropiat de ramura juridică, a devenit un poet pasionat şi creatorul dansului dervişilor, stăpânul unei inimi dedicate care a îndrăznit să nu se supună niciunei reguli, apărătorul înfocat al iubirii. A lăsat în urmă opere uriaşe în urmă cărora a fost numit „Shakespeare al lumii islamice”. În vremea răspândirii fundamentalismului şi a prejudecăţii, a apărat o moralitate universală, cuprinzătoare şi împăciuitoare; a avut uşa deschisă pentru toţi, fără excepţie. Întocmai cum era în acele vremuri, şi astăzi jihadul fals cunoscut de mulţi ca „lupta împotriva necredincioşilor”, s-a concentrat asupra unui jihad secret care dorea ca omul să se dezvolte orientându-se spre sine. Propovăduia ca omul să-i învingă sufletul pas cu pas luptând împotriva propriului ego până la capăt.

Deşi nu toată lumea a acceptat aceste idei; aşa cum nu toată lumea este deschisă potopului de iubire din inimile lor. Legătura sufletească puternică dintre Şems din Tabriz şi Rumi a fost supusă bârfelor, calomniilor şi atacurilor. Au fost voci care spuneau că spusele lor sunt nişte blasfemii. Au fost înţeleşi greşit. Au fost invidiaţi. În final, poate au fost trădaţi de cele mai apropiate persoane. Au fost despărţiţi într-un mod tragic, la trei ani după ce s-au cunoscut.

Dar povestea lor nu s-a terminat aici.

De fapt, povestea asta nu s-a terminat niciodată, a continuat. Chiar şi după aproape opt sute de ani, spiritele lui Şems şi Mevlana Celaleddin Rumi sunt vii, dansează în continuare printre noi...

 

Motorhead - Love Me Forever

Rufus (ep.4)

Obişnuita poveste a lui Rufus Oinckberg (ep.4)

Îşi căută o bancă mai retrasă. Să nu-l vadă cineva că scrie un mesaj şi să creadă despre el că are probleme în dragoste. "Sigur ar râde de mine şi ar spune în gând că Uite şi la ăsta, stă la 6 dimineaţă şi trimite mesaje uneia". Nu putea să justifice prezenţa lui pe acea bancă. Cu nimic de făcut. Doar să bea cafeaua şi să fumeze. Îşi băgă telefonul în buzunar. Stătu câteva minute privind în gol. Scoase iar telefonul din buzunar. De data asta, părea hotărât să trimită un mesaj. Îl băgă la loc. Repetă această mişcare de câteva ori, de fiecare dată aprinzându-şi o ţigară, de parcă trebuia să facă ceva important şi avea nevoie de un întăritor.Ca atunci când stai într-un bar şi vezi o tipă de care îţi place şi vrei să te duci să vorbeşti cu ea, dar nu poţi, că te ţine ceva. Timiditatea, frica de respingere şi frica de a te face de râs. Şi atunci îţi trece prin cap să bei una mică, de curaj. Bei una mică şi te duci. Şi dacă înainte de asta, ai băut deja câteva mici, e bine, eşti pe drumul cel bun. Câteodată, bei una mică şi tot nu te duci. Tot te ţine ceva. Înseamnă că ţi-e bine aşa. Sau că eşti un tâmpit?
Se uită la ceas, 6:30. Îşi roti privirile prin parc şi văzu un tip şi o tipă stând pe o bancă, uitându-se unul la altul. Ce dracu' caută în parc la 6:30? S-au întors de la vreo petrecere? Oare el îşi înşeală nevasta cu asta, că pare mai tânără decât el. El îşi întinse gâtul spre ea, iar tipa îşi deschise gura într-un zâmbet larg. Se linseră. De ce nu îi trage o palmă tipei? De ce nu o dă jos de pe bancă trăgând-o de păr că s-a uitat în altă parte când el a pupat-o? Sau că a ars mâncarea aseară. Că nu poate să-l oprească din plâns pe copilul ăla al ei, ăla făcut cu primu'. Cică aşa e dragostea. Aşa arată la televizor.
"-Domnule, de ce aţi bătut-o?
 -Păi, doamnă, cum să vă zic eu, dacă nu o bat, înseamnă că nu o iubesc!"
 După ce stătu jumătate de oră fără să se gândească la nimic, doar uitându-se în gol, îşi aprinse încă o ţigară. Stătea aşa. Îi vibră telefonul în buzunar. Eloise. Se gândi că poate e Eloise. Era alarma de la telefon.
Ora 07:00. Ora la care se trezea în zilele de lucru. Trebuia să-şi zică în gând în fiecare seară că trebuie să se trezească la ora 7. Mergea de fiecare dată. Se trezea şi îşi aprindea o ţigară. Aprindea televizorul şi dădea la ştiri. Desigur, bunica lui era deja trează şi îl aştepta, în tăcere, ascultând zgomotele de pe stradă, la masa din bucătărie cu micul dejun pregătit. Rufus se aşeza la masă cu ochii buhăiţi şi cu o dispoziţie de mistreţ împuşcat într-o bucă. Să te fereşti să-i spui ceva, cum ar fi să-şi pună un tricou pe el, că e frig. Obişnuia să doarmă doar în chiloţi, iar în dimineţile friguroase se trezea amorţit şi chircit sub pătură. Nu trebuia să-i zici nimic, trebuia să-l ignori, pur şi simplu. Câteodată, o visa pe Eloise şi în ziua aceea nu făcea decât să se gândească ce înseamnă visul. De ce a visat-o? De ce a visat-o aşa, ea punându-şi capul pe umărul lui, întinşi pe o pătură, înconjuraţi de un sentiment cald de bine? Sau de ce, într-un alt vis, ea fugea şi el o urmărea într-o ambulanţă în care se aflau trei prieteni de-ai lui, dintre care unul era rănit mortal. Sau ce însemna visul în care el stătea întins într-un pat şi Eloise trecu pe lângă el, de mână cu un copil, având în cealaltă mână o tipsie de aramă pe care o trânti de podea.
Opri alarma şi se ridică de pe bancă. Mergând spre ieşirea din parc, trecu pe lângă banca celor doi. Zâmbi puţin gândindu-se că poate tipul are o nevastă acasă care îl aşteaptă şi se gândeşte de ce bărbatul ei nu vine acasă. Nu era singur. Poate mai era cineva care suferea.
Recunoştea că Eloise nu îl vroia. Uneori se gândea că poate greşeşte şi mai poate face ceva să îndrepte situaţia dintre ei. Câteodată simţea că se sufocă. De fiecare dată când se gândea la Eloise, îşi aprindea o ţigară şi scotea telefonul să o sune, renunţa să o sune după ce trăgea câteva fumuri din ţigară.