Elif Şafak (10)

Elif Şafak (ep. 10)

„Am auzit multe despre tine!” spuse unul dintre ei cu o voce îngrijorată, încercând să se controleze. „Cică eşti cel mai bun în treburi din astea.”

Mă amuzară cuvintele tânărului, dar am încercat să nu zâmbesc. Mi-am dat seama că le era frică de mine, asta era un lucru bun. Dacă le era frică înde-ajuns de tare nu ar fi făcut nimic greşit. Din cauza asta le-am zis aşa:

„Aţi auzit bine! Nu există altul mai bun decât mine în treburi din astea. De asta mi se spune Cap de Şacal. Oricât de grea ar fi treaba, nu îmi dezamăgesc niciodată clienţii.”

„Asta e foarte bine” spuse tânărul, încordat. „Pentru că treaba pe care ne aşteptăm să o faci nu e prea uşoară.”

Atunci a intrat în vorbă celălalt tânăr. „E unul. Un om dat dracului. Şi-a făcut muţi duşmani. De când a venit în oraşul ăsta, nu a adus decât nenorociri. Nu am văzut o faptă bună. L-am prevenit de-atâtea ori, dar nu ne-a ascultat. Ba chiar s-a înfuriat şi mai tare. Nu ne-a lăsat altă cale.”

Nu am zis nimic. De fiecare dată e la fel. Nu ştiu de ce clienţii îmi dau lămuriri, înainte să-mi strângă mâna. Povestesc cât de rău şi de josnic e omul pe care vor ca eu să-l omor. De parcă nu ar mai conta aşa de mult crima pe care urma să o facem, dacă le dădeam dreptate.

„Am înţeles. Cine este omul ăsta?”

Când am pus întrebarea asta, s-au încordat toţi. Au început să-mi dea nişte detalii neclare.

„Un păcătos care nu are nicio treabă cu religia sau credinţa! Un încăpăţânat blestemat şi obraznic. Un derviş nebun.”

Cum am auzit ultimele două cuvinte, mi s-a zburlit părul. Mi-au trecut prin cap tot felul de gânduri şi întrebări, am devenit nervos. Până în ziua aia, omorâsem tot felul de oameni; tineri, bătrâni, bărbaţi, femei, sănătoşi, bolnavi... Dar un derviş, adică cineva care să se fi dedicat credinţei, niciodată. Şi eu aveam propriile mele convingeri, nu vroiam să atrag asupra mea mânia lui Allah. Pentru că, cu toate astea, mi-era frică de Allah.

„Din păcate domnilor, nu vă accept propunerea. Nu am nicio intenţie să iau viaţa unui derviş. Căutaţi-vă pe altcineva.”

Am dat să mă scol, dar unul dintre tineri s-a agăţat de mâna mea.

„Vă rog, nu plecaţi. Eforturile tale vor fi răsplătite. Suntem gata să-ţi plătim de două ori suma pe care o ceri.”

„Dar dacă vă cer de trei ori mai mult?” am întrebat deodată. Eram sigur că nu aveau de gând să plătească o sumă aşa de mare. 

Dar s-a întâmplat ceva neaşteptat. După o tăcere de câteva secunde, mi-au spus că îmi acceptă propunerea. M-am aşezat la loc. Mă bucurasem. Ce-i drept, era o sumă destul de mare. Aveam să trăiesc bine mulţi ani, dacă făceam treaba asta. Nu mai trebuia să mă îngrijorez pentru banii de nuntă. Nu mai trebuia să mă gândesc cum o să mă căsătoresc şi cum o s-o scot la capăt. Derviş sau nu, în condiţiile astea puteam să iau viaţa oricui.

De unde era să ştiu că am făcut atunci cea mai mare greşeală a vieţii mele şi că regretele mă vor nenoroci? De unde era să ştiu cât de greu va fi să-l omor pe dervişul ăla şi că îi voi purta în minte privirile ca nişte hangere, chiar şi după moartea lui?

Au trecut cinci ani de când l-am omorât pe Şems în curte şi l-am aruncat în fântână. Nu am auzit sunetul scos de cadavrul său, când l-am aruncat în apă. Nu a ieşit niciun zgomot din groapă. De parcă, în loc să cadă în apă, corpul dervişului s-a ridicat la cer. Nu a trecut o noapte fără coşmaruri, de când a murit. Şi de câte ori văd apă, o groază înspăimântătoare îmi străpunge corpul; mâinile încep să-mi tremure şi mă apucă greaţa.

De fiecare dată când îmi amintesc noaptea aia, mă chircesc şi vomit. De parcă aş vrea să scot afară tot ce se adună în mine. Să scot şi să scap... Au rămas numai pielea şi oasele pe mâinile şi picioarele mele.

Ce ciudat! A murit, dar trăieşte în continuare. În schimb, eu mor în fiecare zi.