Elif Safak (6)

Elif Safak (continuare)

Ella întâlni privirile soţului ei după ce termină de vorbit. Cu mâinile încrucişate, nemişcat şi fără a respira, David se uita fix la ea. Până acum, Ella nu-l văzuse privind-o aşa. O trecu un fior.

„Ştiu care-i problema ta, mamă” spuse Jeannette deodată. „Eşti invidioasă pe fericirea mea. Nu poţi să-mi suporţi tinereţea. Vrei să fiu la fel ca tine. Nefericită, pasivă, o femeie casnică sufocată de plictiseală!”

Ella simţi cum îi cade un bolovan pe stomac. Deci aşa o vedea fata ei? „Nefericită, pasivă, o femeie casnică sufocată de plictiseală” aşa? O femeie normală, trecută de jumătatea drumului, prizonieră într-o căsnicie care refuza să se prăbuşească? Deci aşa era imaginea ei! La fel o vedea şi soţul ei? Dar prietenii, vecinii?

Începu să se îngrijoreze în clipa aceea: se lăsă pradă îndoielii că tuturor celor din jurul ei le este milă de ea. Aşa de tare o lovi îndoiala asta că se ghemui cu respiraţia tăiată.

David se întoarse spre fata lui. „Cere-ţi imediat iertare de la mama ta” spuse. Avea faţa posacă şi sprâncenele încruntate, dar nu era nici convingătoare, nici naturală bosumflarea asta.

„Nu-i nicio problemă. Nu aştept scuze” spuse Ella, cu privirea îngheţată.

Jeannette o privi neîncrezătoare pe mama ei. Şi cu repeziciune cu furie se ridică de la masă împingând scaunul şi aruncând şervetul din faţa ei şi părăsi bucătăria. Peste nici măcar un minut, Orly şi Avi se ridicară şi ieşiră fără să scoată un sunet. Ori au vrut să o ajute în vreun fel anume, ori s-au plictisit de discuţiile celor mari. După ei, şi mătuşa Esther se ridică. Mestecând ultima tabletă pentru stomac, ieşi inventând un motiv.

Numai David şi Ella rămaseră la masă. Era o tensiune stranie în aer... Golul dintre soţ şi soţie era aproape tangibil. Amândoi ştiau că problema nu era nici Jeannette, nici ceilalţi copii. Ei doi erau problema. Căsnicia lor care mocnea de mult timp!

David luă furculiţa pe care o lăsase puţin mai devreme şi o învârtea de parcă descoperise ceva ciudat la ea. „Adică, din ce ai spus acum, eu ar trebui să înţeleg că nu te-ai căsătorit cu bărbatul pe care îl iubeai?”

„Nu, dragul meu, bineînţeles că nu asta am vrut să spun.”

„Atunci, ce ai vrut să spui?” întrebă David, uitându-se în continuare la furculiţă. „Eu credeam că erai îndrăgostită de mine când ne-am căsătorit.”

„Eram îndrăgostită” spuse Ella, dar nu se abţinu să nu adauge. „Aşa eram pe atunci.”

„Şi când ai încetat să mă iubeşti?”

Ella se uită cu ochi plini de mirare la soţul ei. Cum ar rămâne şocat când îi arăţi o oglindă cuiva care nu a văzut aşa ceva în viaţa lui, şi ea rămase uimită de parcă i s-ar fi revelat un adevăr neaşteptat. Chiar aşa, de când nu-l mai iubea pe soţul său? Care prag, care punct de turnură? Vru să spună ceva. Nu îşi găsi cuvintele. Rămase aşa.

De fapt, soţ şi soţie, făceau ceea ce le ieşea lor cel mai bine: „A te preface că nu înţelegi”. Zilele treceau în nepăsare. Pe drumul acela cunoscut, inevitabil, din obişnuinţă, într-un singur sens, tembel, timpul trecea monoton.

Ella începu să plângă. Nu se putu abţine. David îşi întoarse capul jenat. Credea că femeile au ochii înlăcrimaţi peste măsură, îi displăcea în mare măsură să-şi vadă nevasta plângând. De aceea, Ella nu plângea aşa de uşor lângă soţul ei. Dar, uite că astăzi, toate lucrurile erau ciudate. Bine că în acel moment sună telefonul şi îi eliberă pe amândoi din gheara acelui moment tensionat.

David ridică telefonul: „Alo...Da, este aici. Un moment, vă rog.”

Ella îşi reveni când luă receptorul, încercă să pară cât mai veselă cu putinţă: Da, vă rog.”

„Bună, Ella! Sunt eu, Michelle. Te sun de la editură. Cum merge treaba?” ciripi o voce tânără de femeie. „Eram curioasă să văd dacă ai început să lucrezi la romanul pe care ţi l-am dat. Editorul nostru m-a pus să văd, de asta te-am sunat. Să ştii că Steve al nostru este foarte meticulos în privinţa asta.”

„A, ai făcut bine că m-ai sunat” spuse Ella, oftând fără să scoată niciun sunet.

Prima sarcină, pe care i-a dat-o asistentul asistentului editorului de beletristică de la acea editură renumită, era să citească romanul unui scriitor al cărui nume nu se cunoştea. Să citească cartea înainte de toate, după care să scrie un raport detaliat.

„Spune-i lui Steve să nu-şi facă griji. Am început să lucrez” minţi Ella. Nu vroia să se lege de o fată ambiţioasă şi carieristă ca Michelle, la primul ei loc de muncă.

„Ei na, e foarte bine! Dar cum e romanul?”

Ella tăcu, nemaiştiind ce să spună pe moment. Nu ştia nimic despre text. Ştia numai data, că era un roman mistic; şi că avea ca subiect pe renumitul poet Rumi şi pe prietenul sufit al acestuia, Şems. Numai atâta ştia.

„Da...ăăă...e o carte foarte mistică” spuse vrând să întoarcă discuţia spre glumă, să o scoată la capăt.

Dar Michelle nu părea că e cineva care să înţeleagă de glumă. „Hmmm” spuse foarte serioasă. „Uite, eu cred că trebuie să planifici bine treaba asta. Ar putea să dureze mai mult timp decât crezi să scrii un raport la o carte aşa de amplă” spuse, pierzându-se la telefon.

 Vocea Michellei se auzea cu întreruperi. Ella încercă să-şi imagineze ce face aceea femeie tânără de la capătul celalalt al telefonului. Pe de o parte dând instrucţiuni cuiva, pe de altă parte aruncând o privire pe a descriere apărută în New Yorker a unui scriitor de la editura lor; privind monitorul pentru a verifica dacă a primit vreun e-mail nou, în timp ce controla rapoartele de vânzări; putea foarte bine să-şi înmoaie cu cafea cu gheaţă îmbucăturile luate din sandvişul cu ton. În momentul ăla putea să facă cu pricepere 5-6 treburi deodată.

„Ella...mai eşti acolo, nu?” întrebă Michelle, când se întoarse.

„Da, încă sunt aici.”

„Hah, nu te supăra. Suntem aşa de ocupaţi aici, că o să o iau razna. Trebuie să închid. Dar să ţii minte, mai sunt trei săptămâni până să predai lucrarea. Să vedem...azi e 17 mai. Adică, pe 10 iunie, cel târziu, trebuie să am raportul în mână. Ne-am înţeles, nu?”

„Nu-ţi face griji” spuse Ella, încercând să dea un ton cât mai hotărât vocii ei. „Îl voi preda la timp.”

Dar, pe lângă cuvintele pe care le-a pronunţat, pauzele, întreruperile introdus între ele au fost cele care i-au dat de gol sentimentele Ellei. Ce-i drept, nu era sigură nici dacă vroia să citească romanul primit.

La început, privea cu destul interes treaba asta. Se simţea ca într-un joc entuziasmant să fie primul cititor al unui roman nepublicat al unui autor necunoscut. Urma să joace un rol, fie el şi neînsemnat, în destinul romanului şi al autorului.

Dar acum simţea altfel. Nu era prea sigură că vrea să acorde timp unui astfel de text. Subiectul romanului era unul care nu prea avea legătură cu viaţa ei: Sufismul! Misticismul! Chiar pe la 1300, într-o perioadă îndepărtată...Locaţia, şi mai îndepărtată: Asia Mică... Cum putea să citească atâtea pagini, când nici măcar nu putea să găsească pe hartă locurile în care se petrece acţiunea? Cum putea să se gândească la un subiect pe care nu îl cunoştea deloc?

Michelle trebuia până acum să-i simtă ezitările. „Ce este? S-a întâmplat ceva?” întrebă. Neprimind un răspuns din partea cealaltă, adăugă: „Ella, poţi avea încredere în mine. Mi-ar fi de folos să ştiu dacă e ceva ce nu-ţi convine în etapa asta.”

„Trebuie să recunosc că nu mă simt foarte bine zilele astea. Mă simt de parcă nu m-aş putea concentra asupra unui roman istoric. Nu înţelege greşit, desigur că viaţa lui Rumi mă interesează, dar sunt străină de subiectele astea. Oare ai putea să-mi dai să citesc alt roman?Adică ceva de care să mă apropii mai uşor...”

„Vai, măcar tu să nu faci asta, o abordare atât de greşită” spuse Michelle oftând. „Dar, ce păcat, aproape toată lumea, care e nouă în meseria noastră, face greşeala asta. Tu crezi că un om poate citi mai uşor un roman al cărui subiect îi este mai cunoscut? Nu există aşa o regulă! Ce fel de treabă e asta? Adică noi trebuie să tipărim numai romane care se petrec în timpul nostru, numai în locul ăsta, pentru că trăim în America, Massachusetts, în 2008?”

„Nu, nu am vrut să spun asta” spuse Ella, apărându-se. Azi sentimentul că a fost înţeleasă greşit a fost acelaşi cu sentimentul că a fost nevoită să se apere. Îi aruncă soţului ei o privire rapidă peste umăr. Oare la fel gândea şi el? Dar David nu avea niciun fel de expresie facială, era ca o uşă ferecată. Aşa de secretos era. Nu putu să-şi dea seama.

„În marea majoritate a timpului suntem nevoiţi să citim orice carte care nu are nici cea mai mică legătură cu vieţile noastre. Aşa e meseria noastră, eu ţi-am spus. Uite, de exemplu, săptămâna asta, am pregătit cartea unei femei iranience care a fost nevoită să fugă din ţară pe când conducea un bordel. Ce trebuia să fac? Să-i spun să-i dea cartea unui editor iranian, doar că ea este iraniancă?”

„Nu, desigur că nu este aşa” spuse Ella bâlbâindu-se; simţi că fusese luată de proastă şi că fusese prinsă în mijlocul faptei.

„Iar puterea literaturii nu vine din a ridica poduri între culturi diferite, ţinuturi îndepărtate? Literatura nu leagă oamenii?”

„Desigur că aşa este. Te rog, uită ce am spus. Vei avea raportul pe masă înainte de termen” spuse Ella, tăindu-i-o scurt.

Pentru că se purtă cu ea ca şi cum ar fi fost o creatură prostuţă, în acel moment o urî pe Michelle, dar, de fapt, se ura pe sine; pentru că ea îi dăduse acestei tinere ocazia şi tupeul să vorbească aşa!

„Eh, aşa da! Oh! Continuă cu aceeaşi determinare” spuse Michelle. „Nu mă înţelege greşit, dar trebuie să ţii minte un lucru. În clipa asta, sunt cel puţin douăzeci de oameni în lista mea de rezervă, care vor să fie în locul tău, să facă treaba asta. Iar majoritatea au jumătate din vârsta ta. Să ţii minte asta. Să vezi cum o să-ţi vină pofta de lucru.”

Ella îşi privi soţul abia când închise telefonul. David avea o mină serioasă. Se vedea că aştepta să reia discuţia din punctul în care rămăseseră. Dar nu-i mai venea să stea să regrete viitorul fetelor lor mari – desigur dacă asta era ceea ce regretau amândoi încă de la început...