Elif Safak (4)

(continuare)

Ella îşi îndreptă uşor umerii. I se puse un zâmbet forţat pe buze. Pe de o parte, se mira de ce soţul său îşi dă atât de mult silinţa. Încerca deodată să recupereze trecerea anilor pentru că a oprit-o să aibă un loc de muncă? Sau încerca să îndulcească relaţia dintre ei pentru că se simţea vinovat că a înşelat-o? Oare care era motivul? Nu îi venea în cap nicio explicaţie. Ella nu avea o explicaţie la faptul că David vorbea aşa de înfocat.

„E foarte aprinsă. Toţi suntem foarte mândri de Ella” încheie David.

Emoţionată, mătuşa Esther se alătură discuţiei. „Eiii, Ella e numai una; întotdeauna a fost aşa” spuse. De parcă Ella se ridicase de la masă pentru a porni pe ultimul drum şi o amintea cu o amărăciune puternică.

Fără excepţie, toată lumea de la masă o privea pe Ella cu afecţiune. Avi lăsă metaforele la o parte, iar Orly se concentrase pe altceva în afară de aspectul ei exterior. Ella încercă să guste momentul ăsta plin de iubire, dar nu reuşi. Se simţea fără tragere de inimă, istovită. Nu ştia motivul. De ar fi schimbat cineva subiectul ăsta de prost gust. Nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei.

Iată că în acel moment, Jeannette, fata cea mare, se amestecă în discuţie, de parcă ar fi auzit rugămintea aia surdă: „Am şi eu o veste pentru voi! Am să vă dau o veste bună!”

Toate capetele se întoarseră spre Jeannette. Cu nerăbdare, cu gurile până la urechi, aşteptau restul propoziţiei.

„Eu şi Scott am hotărât să ne căsătorim” spuse Jeannette deodată. „Ştiu ce-o să spuneţi! Nici nu v-aţi terminat studiile, mai aşteptaţi, ce vă grăbiţi aşa, încă sunteţi tineri, bla bla...Dar vă rog să înţelegeţi, amândoi suntem pregătiţi să facem pasul cel mare.”

La masa din bucătărie se aşternu o tăcere ciudată. Moliciunea şi apropierea care îi înconjura, mai devreme cu un minut, dispăru ca un abur. Orly şi Avi se priviră cu nişte expresii faciale şterse. Cu un pahar de suc de mere în mână, mătuşa Esther îngheţă ca o statuie grasă, ieşită din mâna unui sculptor nebun. Pierzându-şi pofta de mâncare, David puse pe masă tacâmul şi se uită la Jeannette mijindu-şi ochii. Acei ochi de culoarea cafelei aveau o supărare, iar pe faţă avea o expresie de parcă ar fi fost forţat să bea o sticlă de oţet...

Înţelegând gravitatea situaţiei, Jeannette începu să se văicărească: „Off, poftim! Şi eu care credeam că familia mea va pluti de bucurie, dar de unde? Uitaţi-vă în ce hal sunteţi! V-au picat feţele. Cine v-ar vedea ar crede că v-am dat vreo veste proastă.”

„Fata mea, puţin mai devreme ai spus ca te căsătoreşti” spuse David, de parcă Jeannette nu ştia ce a spus şi că ar fi trebuit să audă asta de la cineva.

„Realizez tăticule, e cam subit, dar Scott m-a cerut aseară la masă. Şi eu am zis deja da.”

„Bine, dar de ce?”

Ella era cea care pusese întrebarea asta. De cum i-a ieşit din gură întrebarea a înţeles că fetei  i s-ar putea părea ciudată întrebarea asta. „Bine, dar când?” dacă ar fi întrebat, sau „Bine, dar cum?” dacă ar fi spus, nu ar fi fost nicio problemă. Oricare dintre cele două întrebări ar fi facut-o pe Jeannette fericită şi mulţumită; ar fi însemnat „Atunci, hai să începem pregătirile pentru nuntă”. În schimb, „Bine, dar de ce?” era o întrebare neaşteptată iar Jeannette nu era pregătită să răspundă.

„Cum adică, Bine, dar de ce? Probabil pentru că sunt îndrăgostită de Scott! Ce alt motiv ar putea fi, mamă?”

Alegându-şi cuvintele, Ella încercă să explice cele spuse. „Draga mea, am vrut să spun...ce-i atâta grabă? Ori eşti însărcinată sau ceva?”

Mătuşa Esther se foi pe locul ei şi tuşi. Lăsând sucul de mere, scoase din buzunar o cutie de tablete pentru stomac. Se puse pe mestecat.

În schimb Avi începu să râdă în hohote: „Vai, deci aşa, o să fiu unchi de la vârsta asta!”

Apucându-i mâna Jeannettei, o strânse uşor trăgând-o după înspre ea. „Poţi să ne spui adevărul, oricare ar fi el, ştii, nu? Orice ar fi, ca familie, te sprijinim.”

Jeannette îşi trase mâna cu o mişcare puternică şi izbucni: „Mamă, termină, te rog. Nu sunt însărcinată, nu are nicio legătură. Mă faci să-mi fie ruşine.”

„Vreau numai să-ţi fiu de ajutor” bombăni Ella, încercând din răsputeri să fie calmă. Ce-i drept, liniştea şi tăria erau calităţile pe care şi le păstra din ce în ce mai greu, în ultimul timp.

„Vrei să mă ajuţi jignindu-mă, mamă? E clar că, după tine, faptul că vreau să mă căsătoresc cu bărbatul pe care îl iubesc are o singură explicaţie: să rămân însărcinată din greşeală! Tu mă vezi aşa un om simplu? Nu-ţi trece prin cap că aş putea să mă căsătoresc cu Scott pentru că sunt îndrăgostită până peste cap? Opt luni s-au împlinit de când am început să ne întâlnim.”

„Nu fi copilă” spuse Ella. „Crezi că sunt de-ajuns opt luni ca să afli obiceiurile unui bărbat?