Elif Safak (5)

(continuare)

Eu şi tatăl tău suntem căsătoriţi de douăzeci de ani, nici măcar noi nu putem spune că ne cunoaştem perfect. Ce înseamnă 8 luni într-o relaţie? O nimica toată!”

Avi interveni rânjind: „Dar după aia spuneţi că Dumnezeu a creat lumea şase zile! Oo, câte se pot întâmpla în opt luni.”

Toată lumea uitându-se strâmb la el, Arvi încremeni, închizându-şi gura.

Între timp, David, care se gândea având sprâncenele încruntate şi observând că tensiunea creşte, a intervenit urgent: „Uite, dragă, maică-ta vrea să spună: Una e să te vezi cu cineva, cu totul altceva e să te căsătoreşti cu cineva.”

„Dar, tăticule, vrei să spui că vom flirta până la moarte?” întrebă Jeannette.

Oftând adânc, Ella se aruncă iar în ring; „Pe bune, o voi spune din prima, fără ocolişuri. Şi eu şi tatăl tău ne aşteptam să găseşti pe cineva mai potrivit. Că asta nu e o relaţie serioasă. De altfel, eşti încă mică pentru o relaţie serioasă.”

Cu o voce joasă, stinsă, abia sesizabilă: „Ştii ce mă gândesc, mamă?” întrebă Jeannette. „Oricare ar fi lucrul de care ţie îţi este frică, crezi că mă va afecta şi pe mine. Nu voi face aceleaşi greşeli, că te-ai căsătorit tu de tânăra şi ai făcut copii când erai de vârsta mea!”

Ella se blocă, roşie la faţă, de parcă ar fi primit o palmă. Într-un colţ al minţii i se treziseră amintiri de care nu-şi dorea să-şi amintească: stările de când era însărcinată cu Jeannette, neputinţele, nopţile de plâns, greţurile, crizele...Se chinuise cam mult la prima sarcină, a trecut peste depresii, peste starea de sănătate şi peste astea a trebuit să nască înainte de termen. Fata ei cea mare, care se născuse la şapte luni, i-a scurs toată puterea şi cât a fost un bebeluş şi pe timpul copilăriei. Aşa că, tocmai de aceea, Ella a aşteptat zece ani pentru a face iar un copil.

Între timp, David se băgă precaut între ele, de parcă vroia să încerce o strategie nouă: „Draga mea, când ai început să te întâlneşti cu Scott, ca mamă şi tată am fost foarte bucuroşi. Desigur, e un băiat bun...Se poartă frumos. Nu e uşor să găseşti aşa ceva în ziua de azi, Dar nu aveţi de ce să vă grăbiţi. Aşteptaţi să absolviţi, după aia o să fie clar ce gândiţi. Ce să vezi, până atunci s-au schimbat lucrurile.”

Jeannette îşi clătină capul de parcă ar fi spus „poate”, dar din câte se vedea, nu îi căzură bine spusele tatălui ei. Pe neaşteptate, aruncă o întrebare neaşteptată:

„Sau vă împotriviţi pentru că Scott nu este evreu?”

David îşi dădu ochii peste cap de parcă nu-i venea să creadă că fata lui a putut spune aşa ceva. A fost mândru de el întotdeauna, „un tată deschis la minte, cult, modern, liberal, democrat”. Ce-i drept, tocmai din cauza nu căuta să discute probleme legate de rasă, religie, sex, chiar şi de şcoală.

Jeannette insista. Lăsându-l pe tatăl ei, îşi întoarse spre mama ei privirile interogatoare: „Mamă, uită-te în ochii mei şi spune-mi. Dacă numele băiatului pe care îl iubesc ar fi fost Aron Cutăricăstein şi nu Scott, te-ai fi împotrivit la fel căsătoriei mele?”

Vocea Jeannettei suna aspră şi acră. Inima Ellei se strânse. Aşa de plină de mânie şi de reproşuri era fata ei? Atât de aluzivă, de îndepărtată, de suspicioasă?

„Uite, dragă, fie că-ţi place sau nu, sunt nişte lucruri pe care trebuie să ţi le spun. Să fii tânără, să fii îndrăgostită, să primeşti cereri în căsătorie, astea sunt lucruri foarte frumoase, ce, eu nu ştiu...Nori pufoşi în cap... Şi eu am trăit toate astea. Dar când spui căsătorie, trebuie să te opreşti! Să te căsătoreşti cu cineva foarte diferit de tine, înseamnă să joci la ruletă. Iar noi, ca tată şi mamă, vrem să iei cea mai bună decizie.”

„Dacă decizia voastră cea mai bună e pentru mine cea mai proastă, ce se întâmplă?”

Ella nu se aştepta la o asemenea întrebare. Oftând cu îngrijorare, începu să-şi frece tâmpla. Şi dacă ar fi avut o migrenă, tot nu ar fi durut aşa de tare.

„Eu sunt îndrăgostită de băiatul ăsta, mamă. Înţelegi? Ţi-aduci aminte de cuvântul ăsta de undeva? Dragoste! Când simţi că sufletul face prrr prrr, când simţi că nu poţi trăi fără el!”

Ella râse involuntar. Fără a avea intenţia de a-şi bate joc de fata ei. Doar îi scăpase aşa. Într-un mod batjocoritor. Se încordase dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica. Înainte de asta, se certase cu fata ei cea mare de zeci sau poate că de sute de ori. În niciuna dintre dăţi nu stătuse ca pe ghimpi ca acum. Azi, parcă nu se certa cu propriul copil, ci cu un duşman mult mai perfid şi mai puternic.

„Mamă, de ce râzi, tu nu ai fost îndrăgostită niciodată?”spuse Jeannette.

„Offf, ajunge! Trezeşte-te, draga mea, trezeşte-te, te rog! Nu se poate să fii chiar atât de naivă...” Oprindu-se puţin, Ella începu să se uite împrejurul ei pentru a găsi cuvântul pe care îl căuta. Completă, într-un final. „Şi atât de romantică!”

„Ce are dacă sunt romantică?” întrebă Jeannette, supărându-se.

Da chiar, ce era greşit în a fi romantic? Ella rămase pe gânduri. Nu era aşa înainte. În trecut, folosea des cuvântul ăsta pentru a-l dojeni pe soţul său pentru că nu era înde-ajuns de romantic. De când nu îi mai plăceau oamenii „romantici”? Nu găsi răspunsul. Continuă să vorbească la fel de dur:

„Draga mea, în ce secol trăieşti? Bagă-ţi asta în cap odată, o femeie nu se căsătoreşte cu bărbatul de care e îndrăgostită. Când vede că-i ajunge cuţitul la os, că trebuie să facă o alegere pentru viitorul ei, atunci îl ia pe ăla despre care crede că va fi un tată şi un soţ bun, îl alege pe ăla pe care poate să se sprijine. Ai înţeles? Pe când dragostea, azi e, mâine nu-i.”