Elif Safak (7)

După câteva minute, Ella se aşeză în şezlongul de pe verandă. Un apus portocaliu spre roşu se apropia cu repeziciune de cerul Northamptonului. Aşa de aproape era cerul, încât l-ar fi putut atinge dacă ar fi întins mâna. În mintea ei era o linişte totală din cauza agitaţiei. Nici plata cărţilor de credit, nici dereglările alimentare ale lui Orly şi regimurile ei obsesive, nici situaţia proastă a lui Avi, de la şcoală, nici mătuşa Esther şi nenorocitele ei checuri mozaic, nici starea şubredă de sănătate a lui Gölge, nici planurile neaşteptate de căsătorie ale Jeannettei, nici faptul că soţul ei o înşela de ani de zile...Luă toate grijile care o preocupau în mod normal, le aruncă în cutii mici şi le puse un lacăt.

Având starea asta de spirit, Ella cântări luând în mână textul primit de la editura RBT. Hârtiile perforate cu grijă, puse într-un dosar transparent. Titlul romanului era scris pe prima pagină cu cerneală indigo:

LEGEA DRAGOSTEI

Ellei i se spusese că nu se ştia nimic despre scriitor. Cică era un mod ciudat care trăia în Olanda. Numele A. Z. Zahara. Drepturile de autor nu aparţineau agenţiei lui. Trimise prin poştă, din Amsterdam, romanul de trei sute de pagini scrise de mână. Trimise şi o carte poştală.

Pe partea din faţă a cărţii poştale erau câmpuri de lalele mov, galbene, roz care îţi bucurau privirea, iar pe partea din spate era scrisă o notă, cu o caligrafie delicată:

Stimate editor,

Vă trimit aceste rânduri din Amsterdam. Dar povestea ataşată are loc în Anatolia, în Konya, pe la 1300. Dar, sincer cred că povestea asta este îndepărtată de diferenţele temporale, geografice şi culturale. Este universală.

Sper că veţi avea timp să citiţi acest roman istoric şi mistic care are ca subiect prietenia fără de seamăn dintre impulsivul derviş de Kalenderi Şems-i Tebrizı şi cel mai mare poet al lumii islamice, cel mai cunoscut adept al sufismului şi cauza unor minuni, Rumi. Cu această urare, vă trimit LEGEA DRAGOSTEI.

Scopul să vă fie dragostea, iar dragostea să vă fie eternă,

Cu respect,

A. Z. Zahara

Ella ghici că atenţia editorului a fost atrasă de cartea asta poştală ciudată. Dar Steve era un om ocupat. Nu avea timp pentru romanele unor autori amatori. Din cauza asta trebuie să-i fi dat pachetul care a venit, asistentei sale, Michelle. De fapt, timpul lui Michelle era mai preţios şi mai limitat. Iar ea pasă romanul asistentei ei. Astfel, Legea Dragostei ajunse în mâinile Ellei, din mână în mână. Era datoria ei să citească cartea şi să facă un raport cuprinzător.

De unde să ştie Ella că nu era un astfel de roman? De unde să ştie că această carte îi va schimba tot cursul vieţii? Că i se va rescrie viaţa citind, rând cu rând, Legea Dragostei.

Deschise prima pagină. Găsi câteva informaţii despre autor.

A. Z. Zahara, atunci când nu călătoreşte în lume, locuieşte în Amsterdam, cu prietenii, cărţile, pisicile şi broaştele ţestoase. Era primul şi ultimul lui roman. Scriitorul, care nu avea vreo năzuinţă să devină romancier, a scris cartea numai din dragostea şi respectul pentru Rumi şi soarele lui iubit Şems-i Tebrizî.

Privirea Ellei alunecă pe următorul rând. Găsi pe pagină un cuvânt cunoscut.

Pentru că oricât de mult ar susţine unii contrariul, dragostea azi e, mâine nu e, nu e diferită de un sentiment drăguţ.  

Ella rămase cu gura căscată de uimire. Bine, dar astea erau cuvintele ei. Ba chiar sunt exact cuvintele pe care i le-a spus fetei ei, mai devreme, în bucătărie!

Rămase blocată într-o bănuială absurdă. Parcă era urmărită de un ochi din vreun colţ ascuns al universului. Se înfioră.

De fapt, secolul 21 nu este atât de diferit de secolul 13. Istoria fiecărui secol ar trebui trecut în cărţi astfel: dispute religioase fără egal, ciocniri culturale, prejudecăţi şi concepţii greşite; neîncredere care contaminează totul, nesiguranţa, îngrijorare şi violenţă; neliniştea condiţionată simţită la celălalt. Vremuri amestecate. În aşa vremuri, dragostea nu este un cuvânt gingaş, ci o busolă.

Într-o lume în care nimeni nu are timp pentru fineţurile dragostei, „legea dragostei” capătă o valoare şi mai mare.

Un vânt rece bătu înspre Ella şi ridică în aer frunzele uscate de pe verandă, împrăştiindu-le   

peste tot. Soarele se închise spre apus. Se sfârşi veselia şi căldura cerului.

Pentru că dragostea este însăşi esenţa vieţii, chiar scopul acesteia. După cum ne aminteşte Mevlâna, când vine ziua, dragostea îi prinde puternic pe toţi, pe cei care fug de ea în locuri îndepărtate, chiar şi pe cei care folosesc cuvântul „romantic” ca pe o învinuire.

Cu privirea ţintuită pe pagină, cu buza de jos puţin lăsată, Ella rămase pe loc, puţin aplecată. Chiar ea era cea descrisă aici! Dacă pe pagina pe care o citi era scris: „Dragostea îi prinde pe toţi, chiar şi pe casnica, mamă a trei copii, pe nume Ella Rubinstein, din împrejurimile Bostonului”, ar fi fost şocată la fel de mult. O voce interioară îi şopti să pună dosarul într-un colţ şi să o sune pe Michelle să-i spună că nu va citi cartea asta ciudată.

Dar, după scurtă ezitare, după un oftat adânc, întoarse pagina şi astfel, într-o noapte caldă de mai, începu să citească romanul unei lumi despre care nu ştia nimic, al unui scriitor căruia nici măcar numele nu i-l ştia.

Friday, it's a magical day, it's music day with Canibal

Sepultura - Kairos (2011)

Elif Safak (6)

Elif Safak (continuare)

Ella întâlni privirile soţului ei după ce termină de vorbit. Cu mâinile încrucişate, nemişcat şi fără a respira, David se uita fix la ea. Până acum, Ella nu-l văzuse privind-o aşa. O trecu un fior.

„Ştiu care-i problema ta, mamă” spuse Jeannette deodată. „Eşti invidioasă pe fericirea mea. Nu poţi să-mi suporţi tinereţea. Vrei să fiu la fel ca tine. Nefericită, pasivă, o femeie casnică sufocată de plictiseală!”

Ella simţi cum îi cade un bolovan pe stomac. Deci aşa o vedea fata ei? „Nefericită, pasivă, o femeie casnică sufocată de plictiseală” aşa? O femeie normală, trecută de jumătatea drumului, prizonieră într-o căsnicie care refuza să se prăbuşească? Deci aşa era imaginea ei! La fel o vedea şi soţul ei? Dar prietenii, vecinii?

Începu să se îngrijoreze în clipa aceea: se lăsă pradă îndoielii că tuturor celor din jurul ei le este milă de ea. Aşa de tare o lovi îndoiala asta că se ghemui cu respiraţia tăiată.

David se întoarse spre fata lui. „Cere-ţi imediat iertare de la mama ta” spuse. Avea faţa posacă şi sprâncenele încruntate, dar nu era nici convingătoare, nici naturală bosumflarea asta.

„Nu-i nicio problemă. Nu aştept scuze” spuse Ella, cu privirea îngheţată.

Jeannette o privi neîncrezătoare pe mama ei. Şi cu repeziciune cu furie se ridică de la masă împingând scaunul şi aruncând şervetul din faţa ei şi părăsi bucătăria. Peste nici măcar un minut, Orly şi Avi se ridicară şi ieşiră fără să scoată un sunet. Ori au vrut să o ajute în vreun fel anume, ori s-au plictisit de discuţiile celor mari. După ei, şi mătuşa Esther se ridică. Mestecând ultima tabletă pentru stomac, ieşi inventând un motiv.

Numai David şi Ella rămaseră la masă. Era o tensiune stranie în aer... Golul dintre soţ şi soţie era aproape tangibil. Amândoi ştiau că problema nu era nici Jeannette, nici ceilalţi copii. Ei doi erau problema. Căsnicia lor care mocnea de mult timp!

David luă furculiţa pe care o lăsase puţin mai devreme şi o învârtea de parcă descoperise ceva ciudat la ea. „Adică, din ce ai spus acum, eu ar trebui să înţeleg că nu te-ai căsătorit cu bărbatul pe care îl iubeai?”

„Nu, dragul meu, bineînţeles că nu asta am vrut să spun.”

„Atunci, ce ai vrut să spui?” întrebă David, uitându-se în continuare la furculiţă. „Eu credeam că erai îndrăgostită de mine când ne-am căsătorit.”

„Eram îndrăgostită” spuse Ella, dar nu se abţinu să nu adauge. „Aşa eram pe atunci.”

„Şi când ai încetat să mă iubeşti?”

Ella se uită cu ochi plini de mirare la soţul ei. Cum ar rămâne şocat când îi arăţi o oglindă cuiva care nu a văzut aşa ceva în viaţa lui, şi ea rămase uimită de parcă i s-ar fi revelat un adevăr neaşteptat. Chiar aşa, de când nu-l mai iubea pe soţul său? Care prag, care punct de turnură? Vru să spună ceva. Nu îşi găsi cuvintele. Rămase aşa.

De fapt, soţ şi soţie, făceau ceea ce le ieşea lor cel mai bine: „A te preface că nu înţelegi”. Zilele treceau în nepăsare. Pe drumul acela cunoscut, inevitabil, din obişnuinţă, într-un singur sens, tembel, timpul trecea monoton.

Ella începu să plângă. Nu se putu abţine. David îşi întoarse capul jenat. Credea că femeile au ochii înlăcrimaţi peste măsură, îi displăcea în mare măsură să-şi vadă nevasta plângând. De aceea, Ella nu plângea aşa de uşor lângă soţul ei. Dar, uite că astăzi, toate lucrurile erau ciudate. Bine că în acel moment sună telefonul şi îi eliberă pe amândoi din gheara acelui moment tensionat.

David ridică telefonul: „Alo...Da, este aici. Un moment, vă rog.”

Ella îşi reveni când luă receptorul, încercă să pară cât mai veselă cu putinţă: Da, vă rog.”

„Bună, Ella! Sunt eu, Michelle. Te sun de la editură. Cum merge treaba?” ciripi o voce tânără de femeie. „Eram curioasă să văd dacă ai început să lucrezi la romanul pe care ţi l-am dat. Editorul nostru m-a pus să văd, de asta te-am sunat. Să ştii că Steve al nostru este foarte meticulos în privinţa asta.”

„A, ai făcut bine că m-ai sunat” spuse Ella, oftând fără să scoată niciun sunet.

Prima sarcină, pe care i-a dat-o asistentul asistentului editorului de beletristică de la acea editură renumită, era să citească romanul unui scriitor al cărui nume nu se cunoştea. Să citească cartea înainte de toate, după care să scrie un raport detaliat.

„Spune-i lui Steve să nu-şi facă griji. Am început să lucrez” minţi Ella. Nu vroia să se lege de o fată ambiţioasă şi carieristă ca Michelle, la primul ei loc de muncă.

„Ei na, e foarte bine! Dar cum e romanul?”

Ella tăcu, nemaiştiind ce să spună pe moment. Nu ştia nimic despre text. Ştia numai data, că era un roman mistic; şi că avea ca subiect pe renumitul poet Rumi şi pe prietenul sufit al acestuia, Şems. Numai atâta ştia.

„Da...ăăă...e o carte foarte mistică” spuse vrând să întoarcă discuţia spre glumă, să o scoată la capăt.

Dar Michelle nu părea că e cineva care să înţeleagă de glumă. „Hmmm” spuse foarte serioasă. „Uite, eu cred că trebuie să planifici bine treaba asta. Ar putea să dureze mai mult timp decât crezi să scrii un raport la o carte aşa de amplă” spuse, pierzându-se la telefon.

 Vocea Michellei se auzea cu întreruperi. Ella încercă să-şi imagineze ce face aceea femeie tânără de la capătul celalalt al telefonului. Pe de o parte dând instrucţiuni cuiva, pe de altă parte aruncând o privire pe a descriere apărută în New Yorker a unui scriitor de la editura lor; privind monitorul pentru a verifica dacă a primit vreun e-mail nou, în timp ce controla rapoartele de vânzări; putea foarte bine să-şi înmoaie cu cafea cu gheaţă îmbucăturile luate din sandvişul cu ton. În momentul ăla putea să facă cu pricepere 5-6 treburi deodată.

„Ella...mai eşti acolo, nu?” întrebă Michelle, când se întoarse.

„Da, încă sunt aici.”

„Hah, nu te supăra. Suntem aşa de ocupaţi aici, că o să o iau razna. Trebuie să închid. Dar să ţii minte, mai sunt trei săptămâni până să predai lucrarea. Să vedem...azi e 17 mai. Adică, pe 10 iunie, cel târziu, trebuie să am raportul în mână. Ne-am înţeles, nu?”

„Nu-ţi face griji” spuse Ella, încercând să dea un ton cât mai hotărât vocii ei. „Îl voi preda la timp.”

Dar, pe lângă cuvintele pe care le-a pronunţat, pauzele, întreruperile introdus între ele au fost cele care i-au dat de gol sentimentele Ellei. Ce-i drept, nu era sigură nici dacă vroia să citească romanul primit.

La început, privea cu destul interes treaba asta. Se simţea ca într-un joc entuziasmant să fie primul cititor al unui roman nepublicat al unui autor necunoscut. Urma să joace un rol, fie el şi neînsemnat, în destinul romanului şi al autorului.

Dar acum simţea altfel. Nu era prea sigură că vrea să acorde timp unui astfel de text. Subiectul romanului era unul care nu prea avea legătură cu viaţa ei: Sufismul! Misticismul! Chiar pe la 1300, într-o perioadă îndepărtată...Locaţia, şi mai îndepărtată: Asia Mică... Cum putea să citească atâtea pagini, când nici măcar nu putea să găsească pe hartă locurile în care se petrece acţiunea? Cum putea să se gândească la un subiect pe care nu îl cunoştea deloc?

Michelle trebuia până acum să-i simtă ezitările. „Ce este? S-a întâmplat ceva?” întrebă. Neprimind un răspuns din partea cealaltă, adăugă: „Ella, poţi avea încredere în mine. Mi-ar fi de folos să ştiu dacă e ceva ce nu-ţi convine în etapa asta.”

„Trebuie să recunosc că nu mă simt foarte bine zilele astea. Mă simt de parcă nu m-aş putea concentra asupra unui roman istoric. Nu înţelege greşit, desigur că viaţa lui Rumi mă interesează, dar sunt străină de subiectele astea. Oare ai putea să-mi dai să citesc alt roman?Adică ceva de care să mă apropii mai uşor...”

„Vai, măcar tu să nu faci asta, o abordare atât de greşită” spuse Michelle oftând. „Dar, ce păcat, aproape toată lumea, care e nouă în meseria noastră, face greşeala asta. Tu crezi că un om poate citi mai uşor un roman al cărui subiect îi este mai cunoscut? Nu există aşa o regulă! Ce fel de treabă e asta? Adică noi trebuie să tipărim numai romane care se petrec în timpul nostru, numai în locul ăsta, pentru că trăim în America, Massachusetts, în 2008?”

„Nu, nu am vrut să spun asta” spuse Ella, apărându-se. Azi sentimentul că a fost înţeleasă greşit a fost acelaşi cu sentimentul că a fost nevoită să se apere. Îi aruncă soţului ei o privire rapidă peste umăr. Oare la fel gândea şi el? Dar David nu avea niciun fel de expresie facială, era ca o uşă ferecată. Aşa de secretos era. Nu putu să-şi dea seama.

„În marea majoritate a timpului suntem nevoiţi să citim orice carte care nu are nici cea mai mică legătură cu vieţile noastre. Aşa e meseria noastră, eu ţi-am spus. Uite, de exemplu, săptămâna asta, am pregătit cartea unei femei iranience care a fost nevoită să fugă din ţară pe când conducea un bordel. Ce trebuia să fac? Să-i spun să-i dea cartea unui editor iranian, doar că ea este iraniancă?”

„Nu, desigur că nu este aşa” spuse Ella bâlbâindu-se; simţi că fusese luată de proastă şi că fusese prinsă în mijlocul faptei.

„Iar puterea literaturii nu vine din a ridica poduri între culturi diferite, ţinuturi îndepărtate? Literatura nu leagă oamenii?”

„Desigur că aşa este. Te rog, uită ce am spus. Vei avea raportul pe masă înainte de termen” spuse Ella, tăindu-i-o scurt.

Pentru că se purtă cu ea ca şi cum ar fi fost o creatură prostuţă, în acel moment o urî pe Michelle, dar, de fapt, se ura pe sine; pentru că ea îi dăduse acestei tinere ocazia şi tupeul să vorbească aşa!

„Eh, aşa da! Oh! Continuă cu aceeaşi determinare” spuse Michelle. „Nu mă înţelege greşit, dar trebuie să ţii minte un lucru. În clipa asta, sunt cel puţin douăzeci de oameni în lista mea de rezervă, care vor să fie în locul tău, să facă treaba asta. Iar majoritatea au jumătate din vârsta ta. Să ţii minte asta. Să vezi cum o să-ţi vină pofta de lucru.”

Ella îşi privi soţul abia când închise telefonul. David avea o mină serioasă. Se vedea că aştepta să reia discuţia din punctul în care rămăseseră. Dar nu-i mai venea să stea să regrete viitorul fetelor lor mari – desigur dacă asta era ceea ce regretau amândoi încă de la început...    

Friday, it's a magical day, it's music day with Canibal

As They Burn - Aeon's War

Narin

 Muhaahhahaha!!! I will control all of you by blasting your minds with high levels of cuteness!

 I wonder who is that huge, bearded fellow...hmm...

 You fools! You think I am cute and all that mumbo jumbo, you will soon find out my terrible plans for DOMINATION!

Elif Safak (5)

(continuare)

Eu şi tatăl tău suntem căsătoriţi de douăzeci de ani, nici măcar noi nu putem spune că ne cunoaştem perfect. Ce înseamnă 8 luni într-o relaţie? O nimica toată!”

Avi interveni rânjind: „Dar după aia spuneţi că Dumnezeu a creat lumea şase zile! Oo, câte se pot întâmpla în opt luni.”

Toată lumea uitându-se strâmb la el, Arvi încremeni, închizându-şi gura.

Între timp, David, care se gândea având sprâncenele încruntate şi observând că tensiunea creşte, a intervenit urgent: „Uite, dragă, maică-ta vrea să spună: Una e să te vezi cu cineva, cu totul altceva e să te căsătoreşti cu cineva.”

„Dar, tăticule, vrei să spui că vom flirta până la moarte?” întrebă Jeannette.

Oftând adânc, Ella se aruncă iar în ring; „Pe bune, o voi spune din prima, fără ocolişuri. Şi eu şi tatăl tău ne aşteptam să găseşti pe cineva mai potrivit. Că asta nu e o relaţie serioasă. De altfel, eşti încă mică pentru o relaţie serioasă.”

Cu o voce joasă, stinsă, abia sesizabilă: „Ştii ce mă gândesc, mamă?” întrebă Jeannette. „Oricare ar fi lucrul de care ţie îţi este frică, crezi că mă va afecta şi pe mine. Nu voi face aceleaşi greşeli, că te-ai căsătorit tu de tânăra şi ai făcut copii când erai de vârsta mea!”

Ella se blocă, roşie la faţă, de parcă ar fi primit o palmă. Într-un colţ al minţii i se treziseră amintiri de care nu-şi dorea să-şi amintească: stările de când era însărcinată cu Jeannette, neputinţele, nopţile de plâns, greţurile, crizele...Se chinuise cam mult la prima sarcină, a trecut peste depresii, peste starea de sănătate şi peste astea a trebuit să nască înainte de termen. Fata ei cea mare, care se născuse la şapte luni, i-a scurs toată puterea şi cât a fost un bebeluş şi pe timpul copilăriei. Aşa că, tocmai de aceea, Ella a aşteptat zece ani pentru a face iar un copil.

Între timp, David se băgă precaut între ele, de parcă vroia să încerce o strategie nouă: „Draga mea, când ai început să te întâlneşti cu Scott, ca mamă şi tată am fost foarte bucuroşi. Desigur, e un băiat bun...Se poartă frumos. Nu e uşor să găseşti aşa ceva în ziua de azi, Dar nu aveţi de ce să vă grăbiţi. Aşteptaţi să absolviţi, după aia o să fie clar ce gândiţi. Ce să vezi, până atunci s-au schimbat lucrurile.”

Jeannette îşi clătină capul de parcă ar fi spus „poate”, dar din câte se vedea, nu îi căzură bine spusele tatălui ei. Pe neaşteptate, aruncă o întrebare neaşteptată:

„Sau vă împotriviţi pentru că Scott nu este evreu?”

David îşi dădu ochii peste cap de parcă nu-i venea să creadă că fata lui a putut spune aşa ceva. A fost mândru de el întotdeauna, „un tată deschis la minte, cult, modern, liberal, democrat”. Ce-i drept, tocmai din cauza nu căuta să discute probleme legate de rasă, religie, sex, chiar şi de şcoală.

Jeannette insista. Lăsându-l pe tatăl ei, îşi întoarse spre mama ei privirile interogatoare: „Mamă, uită-te în ochii mei şi spune-mi. Dacă numele băiatului pe care îl iubesc ar fi fost Aron Cutăricăstein şi nu Scott, te-ai fi împotrivit la fel căsătoriei mele?”

Vocea Jeannettei suna aspră şi acră. Inima Ellei se strânse. Aşa de plină de mânie şi de reproşuri era fata ei? Atât de aluzivă, de îndepărtată, de suspicioasă?

„Uite, dragă, fie că-ţi place sau nu, sunt nişte lucruri pe care trebuie să ţi le spun. Să fii tânără, să fii îndrăgostită, să primeşti cereri în căsătorie, astea sunt lucruri foarte frumoase, ce, eu nu ştiu...Nori pufoşi în cap... Şi eu am trăit toate astea. Dar când spui căsătorie, trebuie să te opreşti! Să te căsătoreşti cu cineva foarte diferit de tine, înseamnă să joci la ruletă. Iar noi, ca tată şi mamă, vrem să iei cea mai bună decizie.”

„Dacă decizia voastră cea mai bună e pentru mine cea mai proastă, ce se întâmplă?”

Ella nu se aştepta la o asemenea întrebare. Oftând cu îngrijorare, începu să-şi frece tâmpla. Şi dacă ar fi avut o migrenă, tot nu ar fi durut aşa de tare.

„Eu sunt îndrăgostită de băiatul ăsta, mamă. Înţelegi? Ţi-aduci aminte de cuvântul ăsta de undeva? Dragoste! Când simţi că sufletul face prrr prrr, când simţi că nu poţi trăi fără el!”

Ella râse involuntar. Fără a avea intenţia de a-şi bate joc de fata ei. Doar îi scăpase aşa. Într-un mod batjocoritor. Se încordase dintr-un motiv pe care nu şi-l putea explica. Înainte de asta, se certase cu fata ei cea mare de zeci sau poate că de sute de ori. În niciuna dintre dăţi nu stătuse ca pe ghimpi ca acum. Azi, parcă nu se certa cu propriul copil, ci cu un duşman mult mai perfid şi mai puternic.

„Mamă, de ce râzi, tu nu ai fost îndrăgostită niciodată?”spuse Jeannette.

„Offf, ajunge! Trezeşte-te, draga mea, trezeşte-te, te rog! Nu se poate să fii chiar atât de naivă...” Oprindu-se puţin, Ella începu să se uite împrejurul ei pentru a găsi cuvântul pe care îl căuta. Completă, într-un final. „Şi atât de romantică!”

„Ce are dacă sunt romantică?” întrebă Jeannette, supărându-se.

Da chiar, ce era greşit în a fi romantic? Ella rămase pe gânduri. Nu era aşa înainte. În trecut, folosea des cuvântul ăsta pentru a-l dojeni pe soţul său pentru că nu era înde-ajuns de romantic. De când nu îi mai plăceau oamenii „romantici”? Nu găsi răspunsul. Continuă să vorbească la fel de dur:

„Draga mea, în ce secol trăieşti? Bagă-ţi asta în cap odată, o femeie nu se căsătoreşte cu bărbatul de care e îndrăgostită. Când vede că-i ajunge cuţitul la os, că trebuie să facă o alegere pentru viitorul ei, atunci îl ia pe ăla despre care crede că va fi un tată şi un soţ bun, îl alege pe ăla pe care poate să se sprijine. Ai înţeles? Pe când dragostea, azi e, mâine nu-i.”

Cainele moare de drum lung, iar prostul de grija altuia!

Yeaaaiii! Ma marit!!! Da stiu … multumesc, multumesc! Dar nu-i asta problema de fapt. Problema e reactia la anunt. De mici am fost invatati ca societatea ne vrea casatoriti, ca asta-i calea normala. De unde eu in “dobitocenia” mea am crezut ca daca ai o astfel de veste, lumea se bucura cu tine, pentru tine. Ghinion! Nu-i chiar asa. Am anuntat toata lumea la inceput, cum ma intalneam cu cineva cum spuneam. Am dat si telefoane… am facut de toate. Insa nimic nu se compara cu reactiile pe care le-am observat. Daca vreti sa va distrati spuneti ca va casatoriti (Ii scoatem din ecuatie pe cei care se bucura si ii simti langa tine). Atunci sa vedeti! Intrebari, ..soc…,” arata inelul”… “hai ma, serios?”, “te-ai gandit bine?” , “ sper ca la anu’ nu?”, “ si cum ti-a zis?, cum te-a cerut?”. Unii isi revin din soc intr-o saptamana, altii se imbata din prima seara….. partea cea mai tare e ca iti dai seama care dintre cei sau ma rog cele care afla nu-s deloc fericiti. Si lucrurile se petrec cam asa… dupa o luna, timp in care a aflat toata lumea pe care ai crezut-o importanta... se trezeste cainele (ca sa nu zic prostul) si afla dintr-a 12-a sursa ca ai fost ceruta. Ii cade cerul in cap, isi da seama ca-i in public, mimeaza bucuria si un ranjet de fericire. Mai mult! Nu crede, vrea sa stie de ce nu a fost anuntat, de ce nu i s-a cerut voie, de ce “prietenul cel mai bun” nu i-a cerut sfatul, cum de dracu’ nu a aflat… deci prin urmare nu-i adevarat. Nu poate crede! Nu-si revine. Pai el ( cainele) e cel mai important. Trebuia sa stie primul.

Ca sa clarific… pentru cei care nu au fost informati… da e adevarat. Nu ati aflat deoarece lumea se invarte si fara voi… si mai grav…. Un ochi atent cu luare aminte poate observa… deci… revin la zicala cu cainele…

Elif Safak (4)

(continuare)

Ella îşi îndreptă uşor umerii. I se puse un zâmbet forţat pe buze. Pe de o parte, se mira de ce soţul său îşi dă atât de mult silinţa. Încerca deodată să recupereze trecerea anilor pentru că a oprit-o să aibă un loc de muncă? Sau încerca să îndulcească relaţia dintre ei pentru că se simţea vinovat că a înşelat-o? Oare care era motivul? Nu îi venea în cap nicio explicaţie. Ella nu avea o explicaţie la faptul că David vorbea aşa de înfocat.

„E foarte aprinsă. Toţi suntem foarte mândri de Ella” încheie David.

Emoţionată, mătuşa Esther se alătură discuţiei. „Eiii, Ella e numai una; întotdeauna a fost aşa” spuse. De parcă Ella se ridicase de la masă pentru a porni pe ultimul drum şi o amintea cu o amărăciune puternică.

Fără excepţie, toată lumea de la masă o privea pe Ella cu afecţiune. Avi lăsă metaforele la o parte, iar Orly se concentrase pe altceva în afară de aspectul ei exterior. Ella încercă să guste momentul ăsta plin de iubire, dar nu reuşi. Se simţea fără tragere de inimă, istovită. Nu ştia motivul. De ar fi schimbat cineva subiectul ăsta de prost gust. Nu-i plăcea să fie în centrul atenţiei.

Iată că în acel moment, Jeannette, fata cea mare, se amestecă în discuţie, de parcă ar fi auzit rugămintea aia surdă: „Am şi eu o veste pentru voi! Am să vă dau o veste bună!”

Toate capetele se întoarseră spre Jeannette. Cu nerăbdare, cu gurile până la urechi, aşteptau restul propoziţiei.

„Eu şi Scott am hotărât să ne căsătorim” spuse Jeannette deodată. „Ştiu ce-o să spuneţi! Nici nu v-aţi terminat studiile, mai aşteptaţi, ce vă grăbiţi aşa, încă sunteţi tineri, bla bla...Dar vă rog să înţelegeţi, amândoi suntem pregătiţi să facem pasul cel mare.”

La masa din bucătărie se aşternu o tăcere ciudată. Moliciunea şi apropierea care îi înconjura, mai devreme cu un minut, dispăru ca un abur. Orly şi Avi se priviră cu nişte expresii faciale şterse. Cu un pahar de suc de mere în mână, mătuşa Esther îngheţă ca o statuie grasă, ieşită din mâna unui sculptor nebun. Pierzându-şi pofta de mâncare, David puse pe masă tacâmul şi se uită la Jeannette mijindu-şi ochii. Acei ochi de culoarea cafelei aveau o supărare, iar pe faţă avea o expresie de parcă ar fi fost forţat să bea o sticlă de oţet...

Înţelegând gravitatea situaţiei, Jeannette începu să se văicărească: „Off, poftim! Şi eu care credeam că familia mea va pluti de bucurie, dar de unde? Uitaţi-vă în ce hal sunteţi! V-au picat feţele. Cine v-ar vedea ar crede că v-am dat vreo veste proastă.”

„Fata mea, puţin mai devreme ai spus ca te căsătoreşti” spuse David, de parcă Jeannette nu ştia ce a spus şi că ar fi trebuit să audă asta de la cineva.

„Realizez tăticule, e cam subit, dar Scott m-a cerut aseară la masă. Şi eu am zis deja da.”

„Bine, dar de ce?”

Ella era cea care pusese întrebarea asta. De cum i-a ieşit din gură întrebarea a înţeles că fetei  i s-ar putea părea ciudată întrebarea asta. „Bine, dar când?” dacă ar fi întrebat, sau „Bine, dar cum?” dacă ar fi spus, nu ar fi fost nicio problemă. Oricare dintre cele două întrebări ar fi facut-o pe Jeannette fericită şi mulţumită; ar fi însemnat „Atunci, hai să începem pregătirile pentru nuntă”. În schimb, „Bine, dar de ce?” era o întrebare neaşteptată iar Jeannette nu era pregătită să răspundă.

„Cum adică, Bine, dar de ce? Probabil pentru că sunt îndrăgostită de Scott! Ce alt motiv ar putea fi, mamă?”

Alegându-şi cuvintele, Ella încercă să explice cele spuse. „Draga mea, am vrut să spun...ce-i atâta grabă? Ori eşti însărcinată sau ceva?”

Mătuşa Esther se foi pe locul ei şi tuşi. Lăsând sucul de mere, scoase din buzunar o cutie de tablete pentru stomac. Se puse pe mestecat.

În schimb Avi începu să râdă în hohote: „Vai, deci aşa, o să fiu unchi de la vârsta asta!”

Apucându-i mâna Jeannettei, o strânse uşor trăgând-o după înspre ea. „Poţi să ne spui adevărul, oricare ar fi el, ştii, nu? Orice ar fi, ca familie, te sprijinim.”

Jeannette îşi trase mâna cu o mişcare puternică şi izbucni: „Mamă, termină, te rog. Nu sunt însărcinată, nu are nicio legătură. Mă faci să-mi fie ruşine.”

„Vreau numai să-ţi fiu de ajutor” bombăni Ella, încercând din răsputeri să fie calmă. Ce-i drept, liniştea şi tăria erau calităţile pe care şi le păstra din ce în ce mai greu, în ultimul timp.

„Vrei să mă ajuţi jignindu-mă, mamă? E clar că, după tine, faptul că vreau să mă căsătoresc cu bărbatul pe care îl iubesc are o singură explicaţie: să rămân însărcinată din greşeală! Tu mă vezi aşa un om simplu? Nu-ţi trece prin cap că aş putea să mă căsătoresc cu Scott pentru că sunt îndrăgostită până peste cap? Opt luni s-au împlinit de când am început să ne întâlnim.”

„Nu fi copilă” spuse Ella. „Crezi că sunt de-ajuns opt luni ca să afli obiceiurile unui bărbat?

Friday, it's a magical day, it's music day with Canibal

Aseara...sau cum am stat cu gura cascata o ora

Aseara am fost la concert. La concert de death metal. Malevolent Creation taicutzule!!! Am ajuns la locatie, m-am asezat la o bere cat au cantat sataneii din deschidere, am primit un telefon care mi-a taiat tot elanul, dar....am intrat la concert. Am stat la bar, nu m-am bagat la mosheala, plouat din cauza telefonului. Cuminte asa, cu o bere in mana. Au inceput meseriasii. OAU!!! Ce growl-uri, ce riff-uri, ce ritmuri rapide de baterie. IMENS!!! Mi-a picat fata de la primul growl. Baga vocalul ceva de speriat, tinea growl-urile alea pentru o groaza de timp. Ceea ce e ceva! Il cam imita pe Corpsegrinder la faza windmilling-ul, dar fie, nu m-a deranjat deloc. Cam de cacao scena micuta de la club Fabrica pentru o formatie atat de importanta ca Malevolent Creation. Nu prea aveau loc sa se manifeste. 

Cam asa ar trebui sa arate o scena pentru Malevolent. Asta e o piesa pe care au cantat-o si la Bucuresti. 

Friday, it's a magical day, it's music day with Canibal

This one goes to TheAnti.