Obişnuita poveste a lui Rufus Oinkberg (ep. 2)

Rufus îşi aprinse o ţigară. Era pe holul blocului lor. Vroia să iasă în oraş. Începu să coboare scările când îşi aduse aminte de Eloise. "Ce tâmpit eram, naiv aşa. Râsu plânsu. Să cred că putea să mă iubească Eloise. Să mă iubească cineva." Se uită la hainele lui în timp ce cobora scările. Nu îi mai plăceau. Tricoul i se aşeza pe faldul care îi atârna peste pantalon şi în acelaşi timp tremura din cauza mişcării. Tricoul lui cu Pink Martini, pe care şi-l făcuse ca să pară interesant. Observase el că toate femeile asculta Pink Martini.

Ieşi din bloc scuipând, era ca un ritual. Tuşeşte, trage mucu din gât şi scuipă. Porni fără să se gândească spre barul lui preferat. Să bea o cafea cu un rom mic. Tot drumul se gândi că nu are pe nimeni cu care să vorbească. Uite, vorbeşte cu el în cap. Îşi imaginează că vorbeşte cu el. Pare mai înţelept Rufus ăsta din capul lui. Intră în bar şi se uită spre mese să vadă dacă recunoaşte pe cineva. Aceeaşi oameni pe care îi cunoaşte din vedere de atâţia ani. Se puse la o masă şi ceru cafeaua cu un rom mic. Se uita în continuare prin bar. „Ia uite ce se limbuşesc puberii ăia doi!” Oamenii din bar vorbeau între ei. Vorbeau care mai tare, care mai încet, care mai gesticula, care tăcea. „Oameni” îşi zise Rufus. El vorbea cu el însuşi. În cap. Vorbea singur. „Oare ce vorbesc oamenii ăştia? Ce vorbesc atât de mult? Cum de le vine să vorbească atât de mult? Ce povestesc? Ce li s-a întâmplat astăzi? Cum dracu să ţi se întâmple atâtea lucruri într-o zi. Pe ăia i-am văzut şi ieri la masă şi vorbeau la fel de mult. În câte situaţii te afli pe zi, de ai atâta de povestit. Eu azi nu am făcut nimic, ieri la fel. Am fost la muncă, m-am întors acasă, am mâncat şi am ieşit în oraş. Creezi tu situaţii ca să ai ce să povesteşti la masă, seara? Oare mint? Oare ce se gândesc în timp ce vorbesc? Se uită şi la mine în timp ce vorbesc? Ăia care ascultă ce povestesc ceilalţi, la ce se gândesc? Cred că ăia îi mint în timp ce povestesc? Nu se gândesc şi ei, bă, ce minciuni spun ăştia? Eloise mă asculta. Şi râdea. Râdea mult. Dracu mai ştie ce îi povesteam. Râdea la toate tâmpeniile. Povestea şi ea. Oare ce face acum? Oare se gândeşte la mine?”.  

Barmanul îi aduse cafea şi romul mic.

 - Iar cu tricoul cu Pink Martini? Ceva acţiune în seara asta? îl întrebă Hanna pe Rufus, uitându-se la el zâmbind. El se uită la ea.

 - Tu de ce nu asculţi Pink Martini, Hanna?

 - Pentru că nu sunt o hipioată belită, cu impresii de băşină cultivată?

 - Wooooow! Bufni în râs. Băşină cultivată. Dar tu ce asculţi? The Killers? Gold Frapp?

 - Cine? Hai că de The Killers am mai auzit, dar de Gold Frapp? Muse ăştia, Radiohead? Din ăştia?

 - Ceva de genul.

 - Nu, nu ascult subţirenii din astea. Am gusturi mai ciudate când vine vorba de muzică.

 - Da? Ce asculţi?

 - Îmi place mult Cannibal Corpse. Decapitated îmi plac. Asphyx, Aeon, Heil of Bullets, Vomitory, Devolved.

 - Ooo!!! Stai puţin să-mi revin. Asculţi Asphyx şi Cannibal Corpse?

 - Da!

 - Oau! Cum mă? De ce asculţi death?

 - Aş da cu tava în cap la oameni dacă nu aş asculta death! Oricum, apreciez tricoul tău cu Pink Martini! zise Hanna zâmbind şi plecând spre altă masă pentru a lua o comandă.

Rufus sorbi din cafea, îşi aprinse o ţigare şi bău din rom neputând să-şi ascundă zâmbetul. Nu mai întâlnise o fată care să asculte acelaşi gen de muzică. Hanna nu era nici machiată excesiv cu negru la ochi, nu avea unghiile date cu ojă neagră, nici nu se uita la tine cu scârbă sau cu superioritate. Se uita normal. I-a zâmbit. Era normală şi totuşi i-a zâmbit. Începuse să simtă că i se încălzeşte corpul. Îi transpirau palmele, devenise agitat. Nu-şi mai putea lua privirea de la Hanna. Dădu romul peste cap, plăti şi ieşi afară.