Elif Şafak (12)

Elif Safak

Deodată apărură doi băieţi care ducea între ei o tavă plină de bunătăţi. Carne de capră proaspăt prăjită, peşte sărat, costiţe de miel condimentate, turte prăjite în grăsime, ciorbe de burtă şi de linte... Cât băieţii au împărţit mâncărurile, înăuntru s-a umplut cu arome de ceapă, usturoi şi diferite tipuri de condimente. Când au ajuns în dreptul meu, am luat un castron de ciorbă şi o felie de pâine neagră.

Uitându-se peste mâncarea pe care am luat-o, hangiul mă întrebă: „Ai bani să plăteşti pentru astea?”

I-am spus că n-am. „Dar dacă vrei, îţi pot tălmăci un vis în schimbul mâncării şi a unui loc în care să dorm.”

„Parcă mai devreme spuneai că nu visezi niciodată?”

„Aşa este. Sunt un tălmăcitor de vise care nu visează niciodată.”

„Am zis, mulţi dintre voi sunteţi loviţi în cap” spuse hangiul, strâmbându-se. „Ar fi mai potrivit să te dau afară. Uite, pleacă urechea la ce îţi spun acum. Atârnă ceea ce îţi voi spune acum de cercelul ăla al tău de celibatar. Nu ştiu câţi ani ai, dar sunt sigur că te-ai rugat până acum cât pentru două lumi. Lasă-te de treburile astea. Du-te frumos şi găseşte-ţi o femeie şi însoară-te. Fă copii, fă-ţi o familie. Ai fi şi tu cu picioarele pe pământ. Ce rost are să umbli lumea când peste tot este aceeaşi sărăcie? Ăsta să fie un sfat de la mine! Crezi că vei descoperi lucruri noi? La mine la han vin muşterii din toate colţurile lumii. După câteva pahare toţi încep să spună aceeaşi poveste. Oamenii sunt la fel, peste tot. Aceeaşi mâncare, aceeaşi apă, acelaşi căcat!”

„ Dar eu nu caut ceva diferit. Eu îl caut doar pe Dumnezeu. Călătoria mea este călătoria găsirii lui Allah.”

„Atunci, Îl cauţi în locul nepotrivit” se împotrivi hangiul cu o voce grosolană. „Dumnezeul tău a plecat! Nu mă întreba când se întoarce că nu ştiu.”

Când am auzit cuvintele astea, am simţit un mic junghi la inimă. „Cel care-l batjocoreşte pe Allah, se batjocoreşte pe sine” i-am spus. „Chiar dacă ştie sau nu ştie, aşa este.”

Buzele hangiului se răsfrânseră într-un zâmbet spart. Pe faţă i se putea citi indignare şi o supărare copilărească.

Am întrebat: „Nu zice noi suntem mai apropiaţi de voi decât venele voastre? Allah nu stă ca o scândură prin locuri îndepărtate. Este tot timpul peste tot şi în fiecare dintre noi. Nu ne părăseşte niciodată. Cum ar putea să se părăsească pe sine?”

„Dar ceea ce nu-ţi poţi imagina s-a întâmplat deja. Ne-a părăsit” spuse hangiul apăsat şi cu o privire de gheaţă. „E mai bine să crezi asta. Dacă Allah e aici şi pe capul nostru sunt atâtea nenorociri, de ce nu mişcă un deget, ce fel de Dumnezeu este?”

„Asta e prima dintre cele patruzeci de legi” am spus încet. „Prima lege: Cuvintele cu care îl descriem pe Allah oglindesc felul în care ne privim pe noi înşine. Dacă atunci când rosteşti numele lui Dumnezeu, îţi vine în cap o imagine de care să-ţi fie frică şi de care să te ascunzi, înseamnă că trăieşti în frică şi ruşine. Dacă atunci când te gândeşti la Dumnezeu, te gândeşti la dragoste, milă şi mărinimie, înseamnă că însuşirile astea se regăsesc din plin în tine.”

„Ei, haide” spuse hangiul. „Ce diferenţă e între asta şi a spune că Dumnezeu e rodul imaginaţiei noastre? Mie mi se pare că tu...”

Tocmai atunci se întâmplă ceva în spatele nostru. Când ne-am întors să vedem de unde vin zgomotele astea, am văzut doi oameni, urlând beţi. Pe cei doi nu-i oprea nimic să se ia de ceilalţi muşterii, furându-le mâncarea din farfurii şi bându-le din pahare; dacă se mai găsea câte unul să se împotrivească, se înfuriau şi mai tare şi se luau de oricine le stătea în cale.

Hangiul scrâşni din dinţi cu putere când văzu asemenea lucruri. „Uite ce epave de oameni! Se pare că îşi caută belele! Priveşte, dervişule! Priveşte şi învaţă!”

Când termină de rostit cuvintele, hangiul era deja în celălalt capăt al încăperii. Lovi cu pumnul unul dintre muşterii scandalagii, apucându-l de gât. După cum căzu la pământ, omul nu se aştepta deloc la aşa ceva. În afară de un mic oftat, nu-i ieşi niciun sunet pe gură.

Celălalt scandalagiu se dovedi a fi un pic mai potrivnic. Chiar dacă s-a apărat de pumnii hangiului, nu a durat mult până a căzut la pământ. Hangiul îi trase cu putere un picior în coaste celui căzut la pământ, după care îi strivi degetele de la mână cu cizmele lui grele. S-a auzit zgomotul degetelor rupte.

„Ajunge” am strigat. „O să-l omori. Asta vrei?”

E crezul meu să apăr un om cu preţul vieţii mele; e jurământul meu să nu rănesc nici măcar o furnică. Dacă văd o pasăre, mă gândesc la Süleyman (Solomon), dacă văd un peşte, mă gândesc la Yunus (Iona). Dacă văd că un om va face rău altui om, fac tot ce îmi stă în putinţă să-l ajut pe cel mai slab. Ce puteam să fac era să-mi pun corpul ăsta muritor între hangiu şi muşteriu.

Hangiul mă mustră. „Dervişule, nu te băga în asta, sau te bat de trece măgarul prin apă”. Dar amândoi ştiam că astea sunt doar vorbe goale.

Nu trecu mult şi băieţii veniră şi-i ridicară pe cei doi de pe jos. M-am uitat la ei, unul avea degetul rupt, iar celălalt nasul spart. Peste tot era sânge. Din cauza fricii, în han se lăsase tăcerea. Mulţumit de impresia pe care o lăsase, hangiul se uită la mine cu coada ochiului, fălindu-se cu puterea lui. Chiar dacă nu avea faţa spre mine, îi puteam auzi gândurile:

„Ai văzut dervişule, nu vroiam să mă bar, dar m-am bătut. Ce era să fac? Să las locul pe seama namilelor ăstora? Ori de câte ori Allah îşi uită robii, nouă ne rămâne datoria să facem dreptate. Data viitoare când mai vorbeşti cu el, să-i spui asta. Să ştie că atunci când laşi mielul de unul singur, se preschimbă în lup!”

Mi-am scuturat umerii. „Greşeşti” am mormăit îndreptându-mă către uşă.

„Adică e greşit că m-am preschimbat din miel în lup?”

„Nu, aici ai dreptate. Chiar ai devenit un lup, din câte văd. Dar spui dreptate la ceea ce ai făcut, uite aici greşeşti.”

„Opreşte-te, nu mi-am terminat treburile cu tine. Ai să-mi plăteşti o datorie. Vreau să-mi tălmăceşti visul în schimbul mâncării şi al unui loc de dormit.”

„Dacă vrei, fac mai mult de-atât” i-am propus: „Vino să-ţi ghicesc în palmă.”

M-am îndreptat către hangiu, privindu-l drept în ochi. Fără să vrea prea mult, fără încredere, puţin speriat, nu se împotrivi când i-am luat mâna dreaptă în mâna mea. Ghicitorii, cei din lumea vrăjitoriei pretindeau că pot citi viitorul. Însă eu citesc doar trecutul. Lucrurile trecute sau pe care nu le-a putut da uitării...

M-am uitat atent la liniile palmei hangiului; adânci, crăpate, inegale. În faţa ochilor îmi apărură nişte lumini ca nişte bucăţi diafane de pânză de mătase. Fiecare om avea în jurul lui un nimb de culori diferite. Nimbul omului ăsta era albastru închis, dens. Avea esenţa sufletului atinsă, cu marginile uzate. Nu mai avea putere să se apere de lumea de afară. De fapt, hangiul era ca o plantă care se usca. Ca să compenseze pentru puterea sufletească pierdută, îşi mărise forţa fizică de două ori. Slăbiciunea din el se manifesta în afară prin violenţă. Din cauza asta, provoca întotdeauna pe câte cineva.