Acum o luna m-am imbolnavit destul de grav. O amigdalita mai puternica, m-a doborat pur si simplu de pe picioare. Febra foarte mare, nu am putut sa mananc, sa dorm trei zile. Sinistru, intr-un cuvant. M-am supus la tot felul de proceduri de autotortura pentru a scapa, de la a-mi baga degetul, infasurat cu o fasa medicala, pe gat, pentru a indeparta puroiul, pana la a face gargara cu ser de perfuzie. Ceva dezgustator si despre care prefer sa nu-mi amintesc. Pana la urma am apelat la cel mai bun medicament inventat vreodata de mintea umana: penicilina injectabila. Dupa trei zile in care incepusem sa-mi doresc sa fac cat mai multe peniciline, numai sa-mi treaca, a cedat. Ei, toata treaba asta a durat cam vreo 5 zile. 5 zile de agonie. Incepusem sa cred ca nu ma mai fac bine, eram in niste dureri ingrozitoare, deliram de oboseala si de foame. Asa ca m-am dus cu gandul catre ultimul refugiu al omului aflat in lipsa de orice alte optiuni.
Trebuie sa mentionez de la inceput ca nu sunt un om credincios. Am fost, pana la o anumita varsta, dar nu din prea multa evlavie, ci din frica de pedeapsa divina. Mi-a luat cativa ani pana cand am reusit sa rostesc "nu cred in invierea trupeasca a lui Isus". Nu m-a traznit nimeni, sunt inca aici, nu am trecut prin nenoriciri in viata, cu alte cuvinte pedeapsa pentru blasfemie nu a venit. Inca. :) Mai mult, de ceva timp imi place sa-mi predic propria religie. Am incercat s-o incadrez undeva, pana la urma m-am oprit la panteism. E o viziune religioasa poetica si inclusiva. Si imi place. Dumnezeu e in toate lucrurile. Si e bine. Nu e nici la unii, nici la altii, si nu e numai in noi. Nu ma duc la el cu toate problemele mele, ba mai mult, daca e posibil, incerc sa nu-l deranjez absolut deloc. Nu am crez, si nici cele 10 porunci. Ma conduc dupa un cod moral as zice eu universal valabil si cred in ceea ce se numeste karma. Adica incerc sa nu fac rau (ma refer la rau in toate formele lui) cu buna stiinta, si sunt sigura ca orice greseala fata de un semen se va intoarce la un moment dat si ma va lovi fix peste ochi. Mai posed si ceea ce se numeste bun simt, plus capacitatea de a face diferenta dintre bine si rau, drept sau nedrept. Deci, zic eu, sunt destul de acoperita. Nu incerc sa bag religia mea pe gatul nimanui, accept orice forma de credinta sau viata spirituala pe care vrea s-o duca omul, si ma deranjeaza credinciosii si mergatorii la biserici care se uita la mine ca la Satana cand incerc sa le explic ca pentru mine Biblia e o suma a intelepciunii umane adunata de peste vremuri, dar ca nu pot sa cred tot ce scrie acolo cuvant cu cuvant. Am avut oameni care m-au intrebat de ce trebuie neaparat sa-mi explic eu tot. De ce nu pot pur si simplu sa cred? Pentru ca nu pot.
Revenind. Aflata in agonie, si fara nicio solutie rapida la orizont, m-am intors pentru cateva clipe catre Domnul. Tin sa mentionez ca pentru mine Domnul e unul singur, nu are fii sau sfinti sau alti prieteni de aceeasi valoare. Problema a fost ca in timp ce ii spuneam "zi-mi ce sa fac, ca nu mai rezist", am auzit o voce "in the back of my mind" cum ar spune englezul, care a urlat "cat de ipocrita esti!". Si m-am oprit. Eram intr-adevar o ipocrita. Cea mai mare. Cat mi-a fost bine nu am avut nevoie de o fiinta supranaturala care sa vegheze asupra mea si sa imparta dreptatea. Deodata, aflata fata in fata cu zid de nepenetrat, eram gata sa negociez. Am zis "ma scuzati ca v-am deranjat" si mi-am facut urmatoarea penicilina.
Problema e ca in momentul ala nu m-am enervat pe mine, cat m-am enervat pe un anumit cardinal ale carui scrisori le citisem intr-o carte. De fapt m-am enervat pe ceea ce reprezinta el: doua milenii de spalare pe creier, care m-au facut pe mine, intr-o fatala zi de vineri, sa ma dezamagesc singura.
Cardinalul Carlo Maria Martini a avut un schimb de scrisori cu Umberto Eco, publicate intr-un ziar frantuzesc prin anii '90. Pe langa tonul aroganto-agresiv al cardinalului, plus alte cateva enormitati care m-au frapat, mi-am adus aminte de un fragment, pe care o sa-l citez.
"De plida, am fost foarte interesat de ratiunea pe care isi intemeiaza unii datoria apropierii si a solidaritatii, fara sa recurga la un Dumnezeu, Tata si Creator al tuturor, si la Isus Hristos, fratele nostru. Ei se exprima cam asa: celalalt este in noi! Este in noi, trecand peste felul in care il tratam, peste faptul ca il iubim sau il uram sau ne este indiferent. Cred ca acest concept al celuilalt in noi este considerat de o parte a gandirii laice temeiul esential al oricarei idei de solidaritate. (...) Ma intreb insa daca, lipsita de aceasta justificare de fond, gandirea laica este suficienta, daca are acea putere de convingere ineluctabila, putand sustine, de pilda si iertarea dusmanilor. Mi se pare ca fara exemplul si cuvantul lui Isus Hristos, care pe cruce fiind si-a iertat calaii, chiar si traditiile religioase sunt in dificultate in aceasta din urma privinta. Ce sa mai spunem atunci de o etica laica? (...) Recunosc, asadar, ca exista multi oameni care actioneaza corect din punct de vedere etic, implinind uneori chiar acte de mare altruism, fara sa aiba sau fara sa-si dea seama ca au fundament transcendent pentru faptele lor, fara sa se raporteze la un Dumnezeu creator, nici la vestirea Imparatiei lui Dumnezeu cu toate consecintele sale etice, nici la moartea si invierea lui Isus si la darul Sfantului Duh (...) Dar cei care nu se raporteaza la astfel de principii? Unde afla ei lumina si puterea de a face binele nu numai in imprejurari simple, dar si in acelea care presupun confruntarea cu moartea? (...) Si daca nu exista o justificare ultima si in permanenta valabila a unor astfel de atitudini, cum este practic cu putinta ca ele sa prevaleze de fiecare data, sa fie mereu invingatoare? (...) Mi-e greu sa cred ca o existenta inspirata de aceste norme (altruism, sinceritate, dreptate, solidaritate, iertare) poate rezista mult si in orice conditii daca valoarea absoluta a normei morale nu se intemeiaza pe principii metafizice sau pe un Dumnezeu personal."
Textul mi se pare halucinant. De la ideea ca un om care nu urmeaza exemplul lui Hristos este incapabil sa-si ierte dusmanul (si retineti, ca in acest context, textul biblic spune "iarta-i, doamne, ca nu stiu ce fac"), pana la ideea ca e posibil sa faci o fapta buna o data, de doua ori, dar esti cu siguranta incapabil sa repeti actiunea la infinit fara sa te raportezi la Dumnezeu. Ca poate intr-o zi ti se pune pata si zici "imi bag si-mi scot, de azi ma fac criminal in serie". Nu?
In Romania Biserica e pe primul loc ca incredere a populatiei. Si din Evul Mediu pana acum nu am evoluat deloc. DELOC. Cu toate tehnologiile si iPhoanele noastre am ramas la fel de superstitiosi si irationali ca in prima zi. Preotii s-au porcit. La catolici molesteaza baietei, la ortodocsi nu mai au niciun pic de busola. Lumea o ia in jos: financiar, moral, uman. Multi se vor intoarce catre acesti preoti, din disperare. Si-atunci sa te tii...
Nu cunosc adevarul absolut, desi mi-ar placea. Dar indiferent de ce e "dincolo de noi", un lucru e cert: nu vreau sa fac parte dintr-o comunitate care-mi cere mie sa cred, fara sa cercetez, dar care este incapabila sa duca o viata bazata pe altruism, sinceritate, dreptate si solidaritate fara o explicatie supranaturala si un bici deasupra capului.
cum nu ai evoluat? Nu ai iPhone?
RăspundețiȘtergere