Rufus (ep.4)

Obişnuita poveste a lui Rufus Oinckberg (ep.4)

Îşi căută o bancă mai retrasă. Să nu-l vadă cineva că scrie un mesaj şi să creadă despre el că are probleme în dragoste. "Sigur ar râde de mine şi ar spune în gând că Uite şi la ăsta, stă la 6 dimineaţă şi trimite mesaje uneia". Nu putea să justifice prezenţa lui pe acea bancă. Cu nimic de făcut. Doar să bea cafeaua şi să fumeze. Îşi băgă telefonul în buzunar. Stătu câteva minute privind în gol. Scoase iar telefonul din buzunar. De data asta, părea hotărât să trimită un mesaj. Îl băgă la loc. Repetă această mişcare de câteva ori, de fiecare dată aprinzându-şi o ţigară, de parcă trebuia să facă ceva important şi avea nevoie de un întăritor.Ca atunci când stai într-un bar şi vezi o tipă de care îţi place şi vrei să te duci să vorbeşti cu ea, dar nu poţi, că te ţine ceva. Timiditatea, frica de respingere şi frica de a te face de râs. Şi atunci îţi trece prin cap să bei una mică, de curaj. Bei una mică şi te duci. Şi dacă înainte de asta, ai băut deja câteva mici, e bine, eşti pe drumul cel bun. Câteodată, bei una mică şi tot nu te duci. Tot te ţine ceva. Înseamnă că ţi-e bine aşa. Sau că eşti un tâmpit?
Se uită la ceas, 6:30. Îşi roti privirile prin parc şi văzu un tip şi o tipă stând pe o bancă, uitându-se unul la altul. Ce dracu' caută în parc la 6:30? S-au întors de la vreo petrecere? Oare el îşi înşeală nevasta cu asta, că pare mai tânără decât el. El îşi întinse gâtul spre ea, iar tipa îşi deschise gura într-un zâmbet larg. Se linseră. De ce nu îi trage o palmă tipei? De ce nu o dă jos de pe bancă trăgând-o de păr că s-a uitat în altă parte când el a pupat-o? Sau că a ars mâncarea aseară. Că nu poate să-l oprească din plâns pe copilul ăla al ei, ăla făcut cu primu'. Cică aşa e dragostea. Aşa arată la televizor.
"-Domnule, de ce aţi bătut-o?
 -Păi, doamnă, cum să vă zic eu, dacă nu o bat, înseamnă că nu o iubesc!"
 După ce stătu jumătate de oră fără să se gândească la nimic, doar uitându-se în gol, îşi aprinse încă o ţigară. Stătea aşa. Îi vibră telefonul în buzunar. Eloise. Se gândi că poate e Eloise. Era alarma de la telefon.
Ora 07:00. Ora la care se trezea în zilele de lucru. Trebuia să-şi zică în gând în fiecare seară că trebuie să se trezească la ora 7. Mergea de fiecare dată. Se trezea şi îşi aprindea o ţigară. Aprindea televizorul şi dădea la ştiri. Desigur, bunica lui era deja trează şi îl aştepta, în tăcere, ascultând zgomotele de pe stradă, la masa din bucătărie cu micul dejun pregătit. Rufus se aşeza la masă cu ochii buhăiţi şi cu o dispoziţie de mistreţ împuşcat într-o bucă. Să te fereşti să-i spui ceva, cum ar fi să-şi pună un tricou pe el, că e frig. Obişnuia să doarmă doar în chiloţi, iar în dimineţile friguroase se trezea amorţit şi chircit sub pătură. Nu trebuia să-i zici nimic, trebuia să-l ignori, pur şi simplu. Câteodată, o visa pe Eloise şi în ziua aceea nu făcea decât să se gândească ce înseamnă visul. De ce a visat-o? De ce a visat-o aşa, ea punându-şi capul pe umărul lui, întinşi pe o pătură, înconjuraţi de un sentiment cald de bine? Sau de ce, într-un alt vis, ea fugea şi el o urmărea într-o ambulanţă în care se aflau trei prieteni de-ai lui, dintre care unul era rănit mortal. Sau ce însemna visul în care el stătea întins într-un pat şi Eloise trecu pe lângă el, de mână cu un copil, având în cealaltă mână o tipsie de aramă pe care o trânti de podea.
Opri alarma şi se ridică de pe bancă. Mergând spre ieşirea din parc, trecu pe lângă banca celor doi. Zâmbi puţin gândindu-se că poate tipul are o nevastă acasă care îl aşteaptă şi se gândeşte de ce bărbatul ei nu vine acasă. Nu era singur. Poate mai era cineva care suferea.
Recunoştea că Eloise nu îl vroia. Uneori se gândea că poate greşeşte şi mai poate face ceva să îndrepte situaţia dintre ei. Câteodată simţea că se sufocă. De fiecare dată când se gândea la Eloise, îşi aprindea o ţigară şi scotea telefonul să o sune, renunţa să o sune după ce trăgea câteva fumuri din ţigară.

Rufus (ep.3)

Obişnuita poveste a lui Rufus Oinckberg (ep. 3)

Urcă transpirând scările blocului, avea încă în cap imaginea lui Hanna. Nu se mai putea gândi la altceva. Doar la ea. Şi nu avea vreun gând anume ci avea doar o imagine, Hanna cu tricoul ei negru şi cu pantalonii ei negri. Parcă avea pe piept nişte bolovani care îl apăsau şi-l lăsau fără suflare. Bunica-sa îl întrebă ce face, când intră în casă, dar nu îi răspunse. Îşi scoase hainele şi se trânti pe canapea, cu faţa în jos. Abia respira dacă te uitai la el. Nu se gândea "Oare ce face Hanna?", "Oare de ce a zis...". "De ce a făcut...". Nimic. Stătea cu ochii deschişi. Nu îi era nici foame, nici sete. Nu simţea decât acei bolovani de pe pieptul lui şi ceva asemănător unei arsuri, din gât până în stomac. Stătu aşa cu orele, abia când se ridică de pe canapea pentru a fuma o ţigare la geam, realiză că afară începe să se lumineze. Începu să-şi vină în simţiri. "Ce dracului este asta?", "Doar n-am schimbat decât 2 cuvinte cu Hanna", "Dacă îi dau un mesaj lui Eloise, oare din cauză că nu mai vrea să mă vadă mă simt aşa, să am nevoie de Hanna să o scot din cap pe Eloise?". Îşi aprinse ţigarea, dar acum cu gândul la Eloise. Tot nu putea să treacă peste Eloise. Se gândi să încerce ceva cu Hanna, poate, poate scapă de obsesia asta. O obsesie pentru altă obsesie.
Se îmbrăcă şi ieşi. Era 6 dimineaţă. Cei de la serviciul de salubritate abia ieşeau pe străzi şi începuseră să se adune în jurul unui automat de cafea. Se aşeză şi el la rând, în spatele lor. Se scormoni în buzunar de mărunţi. În faţa lui, doi lucrători de la salubritate vorbeau despre ce făcuseră aseară, ce le-au gătit nevestele, ce au mai făcut copiii. Rufus se gândi la Eloise. Iar simţi cum cad bolovani peste pieptul lui. Oftă. Cei de la salubritate să uitară la el. Ofta şi număra mărunţii.
- Domnule, dacă aveţi nevoie de mărunţi pentru automat, vă pot ajuta eu! îi spuse cel care era la rând înaintea lui Rufus.
- Nu, mulţumesc. Am fix. Dar vă mulţumesc.
Scoase telefonul, vru să scrie un mesaj lui Eloise. Se gândi ce să-i scrie. Că vroia să o vadă? Ce să-i zică? Că-i era dor de ea? Nu. Nu ar trebui să-i scrie asta. Cine ştie cum i-ar răspunde la asta. Poate nu i-ar răspunde deloc. Ştia cum se simţea când aştepta să primească un răspuns de la Eloise. Se bloca şi se gândea numai la ce i-ar putea răspunde. Zeci de variante de răspuns. Analiza tonalităţile vocii, imaginar. "Nu mai vreau să aud de tine" rece, sec. Dacă ar ofta înainte să spună asta? Ce ar îmsema? Că îi pare rău? Că oftatul ăla înseamnă de fapt că ţine la el? Şi de ce nu ar mai vrea să audă de el? Ce a făcut? Ce n-a făcut? Poate trebuia să se comporte altfel. Să fie mai dur, mai rece?Dar cum putea să se prefacă că este indiferent, când tot timpul se gândea la Eloise?
Îi veni rândul la automatul de cafea. Dacă ar fi fost cu Eloise, ar fi cumpărat pentru el o cafea şi pentru ea un ceai. Cum poţi să bei ceai la ţigare? Îşi luă cafeaua şi începu să meargă spre parcul din centrul oraşului. Se gândi să caute o bancă mai retrasă, se simţea vinovat că vrea să-i dea mesaj lui Eloise. Îi era ruşine de el.

(va urma)

Obişnuita poveste a lui Rufus Oinkberg (ep. 2)

Rufus îşi aprinse o ţigară. Era pe holul blocului lor. Vroia să iasă în oraş. Începu să coboare scările când îşi aduse aminte de Eloise. "Ce tâmpit eram, naiv aşa. Râsu plânsu. Să cred că putea să mă iubească Eloise. Să mă iubească cineva." Se uită la hainele lui în timp ce cobora scările. Nu îi mai plăceau. Tricoul i se aşeza pe faldul care îi atârna peste pantalon şi în acelaşi timp tremura din cauza mişcării. Tricoul lui cu Pink Martini, pe care şi-l făcuse ca să pară interesant. Observase el că toate femeile asculta Pink Martini.

Ieşi din bloc scuipând, era ca un ritual. Tuşeşte, trage mucu din gât şi scuipă. Porni fără să se gândească spre barul lui preferat. Să bea o cafea cu un rom mic. Tot drumul se gândi că nu are pe nimeni cu care să vorbească. Uite, vorbeşte cu el în cap. Îşi imaginează că vorbeşte cu el. Pare mai înţelept Rufus ăsta din capul lui. Intră în bar şi se uită spre mese să vadă dacă recunoaşte pe cineva. Aceeaşi oameni pe care îi cunoaşte din vedere de atâţia ani. Se puse la o masă şi ceru cafeaua cu un rom mic. Se uita în continuare prin bar. „Ia uite ce se limbuşesc puberii ăia doi!” Oamenii din bar vorbeau între ei. Vorbeau care mai tare, care mai încet, care mai gesticula, care tăcea. „Oameni” îşi zise Rufus. El vorbea cu el însuşi. În cap. Vorbea singur. „Oare ce vorbesc oamenii ăştia? Ce vorbesc atât de mult? Cum de le vine să vorbească atât de mult? Ce povestesc? Ce li s-a întâmplat astăzi? Cum dracu să ţi se întâmple atâtea lucruri într-o zi. Pe ăia i-am văzut şi ieri la masă şi vorbeau la fel de mult. În câte situaţii te afli pe zi, de ai atâta de povestit. Eu azi nu am făcut nimic, ieri la fel. Am fost la muncă, m-am întors acasă, am mâncat şi am ieşit în oraş. Creezi tu situaţii ca să ai ce să povesteşti la masă, seara? Oare mint? Oare ce se gândesc în timp ce vorbesc? Se uită şi la mine în timp ce vorbesc? Ăia care ascultă ce povestesc ceilalţi, la ce se gândesc? Cred că ăia îi mint în timp ce povestesc? Nu se gândesc şi ei, bă, ce minciuni spun ăştia? Eloise mă asculta. Şi râdea. Râdea mult. Dracu mai ştie ce îi povesteam. Râdea la toate tâmpeniile. Povestea şi ea. Oare ce face acum? Oare se gândeşte la mine?”.  

Barmanul îi aduse cafea şi romul mic.

 - Iar cu tricoul cu Pink Martini? Ceva acţiune în seara asta? îl întrebă Hanna pe Rufus, uitându-se la el zâmbind. El se uită la ea.

 - Tu de ce nu asculţi Pink Martini, Hanna?

 - Pentru că nu sunt o hipioată belită, cu impresii de băşină cultivată?

 - Wooooow! Bufni în râs. Băşină cultivată. Dar tu ce asculţi? The Killers? Gold Frapp?

 - Cine? Hai că de The Killers am mai auzit, dar de Gold Frapp? Muse ăştia, Radiohead? Din ăştia?

 - Ceva de genul.

 - Nu, nu ascult subţirenii din astea. Am gusturi mai ciudate când vine vorba de muzică.

 - Da? Ce asculţi?

 - Îmi place mult Cannibal Corpse. Decapitated îmi plac. Asphyx, Aeon, Heil of Bullets, Vomitory, Devolved.

 - Ooo!!! Stai puţin să-mi revin. Asculţi Asphyx şi Cannibal Corpse?

 - Da!

 - Oau! Cum mă? De ce asculţi death?

 - Aş da cu tava în cap la oameni dacă nu aş asculta death! Oricum, apreciez tricoul tău cu Pink Martini! zise Hanna zâmbind şi plecând spre altă masă pentru a lua o comandă.

Rufus sorbi din cafea, îşi aprinse o ţigare şi bău din rom neputând să-şi ascundă zâmbetul. Nu mai întâlnise o fată care să asculte acelaşi gen de muzică. Hanna nu era nici machiată excesiv cu negru la ochi, nu avea unghiile date cu ojă neagră, nici nu se uita la tine cu scârbă sau cu superioritate. Se uita normal. I-a zâmbit. Era normală şi totuşi i-a zâmbit. Începuse să simtă că i se încălzeşte corpul. Îi transpirau palmele, devenise agitat. Nu-şi mai putea lua privirea de la Hanna. Dădu romul peste cap, plăti şi ieşi afară.        

   

 

Obişnuita poveste a lui Rufus Oinkberg (ep. 1)

Obişnuita poveste a lui Rufus Oinkberg

Rufus Oinkberg intră în casă aruncându-şi cheile pe măsuţa din hol. Eliberă o râgâitură ce-i apăsa maţele încă de când plecă de la shaormerie. Bunică-sa simţi mirosul de usturoi şi bere, putea sta liniştită, nepotul ei se întorsese acasă. "34 de ani. 34 de ani şi tot îl doare în cur. Niciodată n-a fost plecat de-acasă aşa o perioadă îndelungată , fără să anunţe pe nimeni. De data asta a făcut-o lată” se gândi Doamna Oinkberg culegând de pe jos hainele aruncate de Rufus în drumul lui către fotoliul din mijlocul camerei de zi. Iniţial crezu că petele maronii de pe tricou erau pete de bere. Parţial avea dreptate. Însă urmele de vomă îşi făcură datoria şi îi revelară Doamnei Oinkberg adevărata natură şi îi îndepărtară acesteia nasul, făcând-o să-şi schimonosească faţa.

 - Rufus, să-ţi iei chiloţii de pe jos, nu pun eu mâna pe aşa ceva.

 - Da mă, bine, lasă-i acolo că-i iau eu când termin aici. Făcea un CD cu melodiile lui preferate pentru cineva pe care îl cunoscuse în mica lui escapadă. Dorian. 

Trecură mai bine de 5 ore de când Rufus se aşezase în fotoliul lui din faţa măsuţei calculatorului. În acel fotoliu se simţea cel mai bine. Îi asigura siguranţă. Îşi întoarse privirea din monitor şi privi prin cameră. Îl deranja ceva. Se gândi că bunică-sa iar a uitat să-i cureţe cuşca lui Der Kannibale, hamsterul la care Rufus ţinea atât de mult încât abia abia se deranja să se uite la el. Nu era asta. Mirosul era mult mai acru decât cel al unui cadavru aflat în descompunere. Se uită la chiloţii săi aruncaţi pe jos şi observă maroniul ce se întindea pe toată partea din spate a chilotului. Se uită şi în partea din faţă. Galbeni. Nu-şi mai aducea aminte dacă s-a pişat pe el sau petele galbene sunt doar urme de picături. Duse chilotul la faţă şi mirosi. Acru, dulceag. Îi plăcu mirosul. Nările îi fremătară la gândul că este un animal. Se ridică gol de pe fotoliu aruncând chiloţii pe care îi ţinuse la nas pe canapeaua care îi servea din când în când drept pat. Se îndreptă spre baie mergând ca un tanc rusesc în plin avânt pe câmpul de luptă. Dădu cu ochii de Doamna Oinkberg care era deja obişnuită cu micile delicii ale vieţii lui Rufus.

 - Ai făcut mă şi tu ceva de mâncare azi? Intră la baie şi lăsă uşa deschisă pentru a auzi răspunsul bunicii lui.

 - Am fost azi la piaţă şi am cumpărat nişte carne de vită. Mă gândeam să-ţi fac o tocană. Dar nu am mai făcut că a venit Adelline şi iar am stat la taclale. Îţi fac acum nişte şniţele.

 - Îîîîîîîhh, îîîîh, aa, aaaaaaaaaahhh, bine mă. Mi-e şi poftă aşa puţin.

 Se şterse puţin la cur, cât să nu se frece căcatul între buci. Dădu drumul unei băşini când trecu prin dreptul bucătăriei să vadă dacă s-a apucat bunică-sa de treabă. Nu ştiu dacă voi aţi observat micul strop de căcat ejectat de băşină şi care a ajuns pe oglinda din hol, oglindă abia curăţată în ziua aceea de către Doamna Oinkberg.

 - Unde ai fost atâtea zile? De ce nu ai răspuns la telefon?

 - Ce vrei mă! Am fost şi eu undeva. Ce nu poţi să-nţelegi? Trebuie să-ţi dau socoteală tot timpul? Am 34 de ani, nu crezi că ar fi cazul să pot face şi eu ceva fără să trebuiască tot timpul să te sun, vezi ca fac aia, vezi că fac ailaltă?  

 - Hai să mănânci. Spală-te pe mâini! Numai ce ai ieşit din budă.

 - Da’ ce are mă? Nu e al meu? Mare scofală!

Se aşeză la masă şi începu să plescăie şniţelele fierbinţi fără să mestece de prea multe ori frigându-se în gură. Nu îl deranja faptul că se frigea în gură, aşa mânca orice, oriunde. La nunta verişoarei lui, de exemplu, după ce că era deja beat la felul unu, a mâncat cu gura deschisă tot pieptul de pui la grătar. Nu mai spun că legumele servite drept garnitură pe care încerca să le bage în gură cu repeziciune, îi cădeau din gura deja plină, spre dezgustul celorlalţi de la masă. Şi privirea aia de om beat, cu pleoapele căzute, amorţite şi ochii roşii, faţa roşie de parcă s-ar fi înecat. În ce hal s-a îmbătat la acea nuntă. A atras atenţia întregului salon în momentul când s-a ridicat de la masă dărâmând scaunul. Cravata, care îi era prea scurtă din cauza gâtului înconjurat de un inel de grăsime care lucea din cauză că transpira mult prea mult şi în orice situaţie, chiar dacă afară era frig, era acoperită cu pete de ulei şi vin, din care băuse considerabil pe terasa restaurantului uitându-se cum se distrau cei ce veniseră la nuntă. Realiză penibilul situaţiei pe care o crease. Se auzea doar muzica şi pufnetele de râs a câtorva fete. Ridică scaunul şi ieşi afară. „Să mă piş pe distracţia voastră”.

 - Dacă te vedea bunică-tu cum mănânci, ar fi aruncat cu furculiţa în tine!

 - Dacă macă, uite că nu e bunicu aici. Mănânc cum îmi vine. Am şi eu ceva curat de îmbrăcat? Trebuie să ies. Am nişte treabă.

 - Ce treabă ai?

 - Mă duc să mă întâlnesc cu cineva.

 - N-ai nimic de îmbrăcat. Pune mâna şi calcă singur dacă vrei haine.

 - Auzi la ea. Calcă singur. De unde îţi vin ideile astea? Hai lasă-mă cu tâmpeniile. Îmi pun un tricou ceva. Da’ nişte bani nu-mi dai şi tu?

 - N-am! Mi-ai luat din sertar aproape toţi banii pentru luna asta. De unde vrei să-ţi mai dau?

 - Hai că ai tu. Sigur ai pus nişte bani pe undeva! Hai! Dă-mi nişte bani.

Doamna Oinkberg ieşi din bucătărie dezgustată. A avut grijă mai întâi de copiii ei, pe urmă de Rufus. Nu a făcut nimic altceva. A fost o mamă devotată. „Am fost o slugă devotată. Nu putea maică-sa să aibă grijă de el. O mănâncă undeva. Umblă prin baruri ca o dezmăţată, când cu unu, când cu altu. A trebuit eu să fac pe mama răniţilor, când puteam să-mi văd liniştită de viaţa mea.” Intră în camera ei şi scoase nişte bani din dulap de sub cămaşa de noapte împăturită frumos.

 - Uite, ia banii ăştia. Când mă vei ajuta şi pe mine la ceva? La orice. Să cumperi şi tu ceva pentru casă, să cumperi ceva pentru tine. M-am săturat să umblu prin magazine să-ţi caut ţie cămăşi. Vânzătoarele o sa creadă că am vreun amant. Ce bărbat de vârsta mea poartă cămăşi de felul acesta, colorate în toate culorile şi cu tot felul de scrisuri.

 - Lasă mă, ce dacă cred. Te dai şi tu mare că ai amant. Ce are? La vârsta ta, aşa o treabă...ceva minunat!